- Advertisement -
”În ceasul acela s-au apropiat ucenicii de Iisus și I-au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăția cerurilor? Atunci, chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor…” (Matei 18: 1,2)
1 iunie, ziua copilului. Ziua în care fiecare copil al acestei lumi e fericit. Sau, negreșit, ar trebui să fie! 1 iunie, ziua în care pe cerul fiecărui suflet nevinovat al planetei noastre s-ar cuveni să fie numai senin, un soare blând și voios care să-l străjuiască pe fiecare dintre cei preamici ai Domnului.
1 iunie e însă, în același timp, și ziua în care toți cei trecuți de amiaza vieții lor aud, vrând-nevrând, ca pe un refren, versurile făcute odinioară celebre de nu mai puțin celebrii ”liceeni” ai cinematografelor noastre de altădată: ”Timp, încotro mergi? Spre ce meleaguri noi, grăbit, alergi?
Cum poți, într-o zi, să schimbi în oameni mari niște copii?!?”
E, dragi cititori, și fundalul sonor, nostalgic, pe care vă propun să lecturați rândurile ce urmează. Rânduri scrise, desigur, în numele copiillor de azi, dar poate mai ales pentru copiii de ieri ori de alaltăieri, preocupați de scurgerea implacabilă, heracliteană, a timpului și care nici acum, după niște zeci de ani calendaristici, nu pot pricepe cum poate acest hain timp să preschimbe în oameni mari niște copii…
Dar oare ce alt mod mai bun de a începe o meditație cu gândul la un 1 iunie ar mai fi decât printr-o poveste? O poveste însă care, ca toate poveștile, dacă nu ar merita să fie auzită și de către cei mari, nu s-ar cuveni să le fie povestită nici celor mici… Așadar, de la mic la mare, dar mai ales de la mare la mic, să o citim, ca să pricepem cu toții – mai ales cei care deja am viețuit în această lume niște zeci de ani – că de fapt ziua de 1 iunie e nu numai ziua copiilor noștri ci poate mai ales e ziua în care nouă, celor mari, ni s-a îngăduit să mai fim, o dată, copii… Povestea pe care am ales-o pentru voi poate fi găsită în chiar debutul volumului patru al Cronicilor din Narnia, a scriitorului britanic C.S.Lewis. Ea spune că într-o zi mohorâtă patru copii din Anglia de altădată, doi băieți și două fete, stăteau cu toții, înconjurați de geamantane, pe o bancă de pe peronul unei gări cenușii, cum sunt toate gările în care niște oameni care țin unii la alții sunt nevoiți să se despartă. A te despărți de cineva drag, fie și numai pentru un timp, înseamnă a muri puțin, spunea cândva un poet francez. Și pe bună dreptate! Iar cei patru buni prieteni, care până atunci petrecuseră împreună nenumărate momente absolut fantastice, fiind acum nevoiți să se despartă spre a se duce fiecare înspre o altă zare, simțeau că ceva moare în ei. Desigur, dacă i-ai fi întrebat ce anume piere în adâncul ființei lor în chiar acea zi, nu ar fi știut să răspundă. Și chiar dacă te-ai fi căznit să le-o spui pe șleau, tot nu te-ar fi crezut, ba poate chiar s-ar fi bucurat! Ar fi înțeles-o însă, amărâți, abia mult mai târziu, când toți ceilalți i-ar fi socotit deja demult bătrâni și când chiar părul nins al capetelor lor le-ar fi spus asta…
Simțeau însă că începând cu acea zi nimic nu va mai fi în viața lor la fel ca mai înainte. Și aveau dreptate. Și știți de ce? Pentru că în chiar acele clipe în care ei aveau să se despartă spre a merge fiecare către internatul altei școli din cine știe ce depărtări murea de fapt… copilăria lor spre a se naște adultul din ei! Peronul de gară pe care încă se aflau avea să fie într-un fel granița despărțitoare dintre copilăria lor trecută și viață. Viața ce avea să vină, cu nenumăratele ei necunoscute. Deși aveau să urce în câte un tren, ei toți de fapt urmau un coborâș. Urmau să coboare din raiul viețuirii lor pământești, din starea superioară de curăție, de frumusețe și de nevinovăție numită copilărie în… frumoasa dar complicata și adeseori înnoroiata viață. Mai erau deci puține minute până la sosirea primului tren ce-avea să-l ia cu el pe unul dintre acești copii, rupându-l pe el cel dintâi de ceilalți și smulgându-l din raiul pământesc numit copilărie. Nu-i de mirare deci că acum nici unuia dintre ei nu prea îi mai ardea de vorbă.
Iată însă că dintr-o dată cei patru prieteni simt că Cineva, poate o mână nevăzută, trage cu putere de ei, parcă pentru a-i duce pe toți altundeva, departe de internatul ce-i aștepta și de antipatica școală, cu nesfârșitele ei probleme de matematică sau cu nesuferitele materii Latină, Franceză sau altele asemenea lor. Nu-i de mirare deci că toți își țin atunci palmele întreolaltă și, parcă vrăjiți, se lasă duși de mâna cea nevăzută, lăsând grabnic în urmă gară, peron, trenuri sau geamantane. Iar ceea ce avea să-i aștepte se va dovedi repede a fi cu adevărat fantastic, depășindu-le cu mult așteptările.
Într-o clipită ajung deci într-un loc împădurit, pe o insulă parcă neștiută. Curând aveau să descopere o livadă de meri sălbăticită, un zid vechi, de piatră, acoperit cu mușchi și cu iederă, o arcadă care trebuie să fi fost cândva poarta către un castel altădată somptuos, dar din care azi au rămas numai ruine. Străbătând deci livada cea sălbăticită și dând la o parte iedera de pe poartă, ajung într-un loc luminos, tainic, liniștit și destul de trist, ca toate locurile frumoase cândva, dar mai apoi părăsite. Era curtea castelului de altădată, pe care acum o străbăteau având în suflet sentimentul ciudat că parcă ar mai fi trecut pe acolo cândva…
La scurtă vreme unul dintre ei face o descoperire uluitoare, care avea să le confirme tuturor presimțirea avută mai înainte: una dintre fete descoperă tocmai căluțul de aur de la jocul de șah pe care-l jucaseră chiar ei odinioară! Numai că acum acestui căluț de aur îi lipsea unul dintre ochii de rubin pe care-i avusese mai înainte. Această primă descoperire îi determină pe toți, nespus de emoționați, să cotrobăie prin obiectele neprețuite din camera comorilor, obiecte peste care în timp se așezaseră un praf gros și uitarea. Scotocesc pe mai departe, copleșiți de emoție și de o bucurie împletită cu nostalgia, căci înțeleseseră în sfârșit că locul în care au ajuns aici, ca prin vrajă, nu e altceva decât tărâmul celei mai depline fericiri a lor, Cair Paravel, castelul copilăriei în care ei înșiși fuseseră odinioară regi și regine, înconjurați de supuși iubiți, de comori neprețuite și de alte asemenea binecuvântări pe care la vremea lor nu le înțelegeau astfel și poate nici nu le prețuiau cum s-ar fi cuvenit…
Ajung în cele din urmă și la niște cufere mari, prinse cu drugi de fier și încuiate cu lacăte grele și, căutând alte și alte comori vechi care cândva fuseseră ale lor, efectiv își simt respirația, căci odată cu ele năvăliră, până-n ultimele cotloane ale minții lor, atâtea și atâtea amintiri mai dulci ca mierea și mai scumpe ca aurul.” Vă mai amintiți?” ” Vă mai amintiți?” Era refrenul care se auzea și se tot auzea acum din glasurile lor. Vă mai amintiți? Aici am fost noi cândva regi și regine! Aici am stat pe tronurile noastre, alături de supușii noștri, de curtenii de frunte, de naiade, de driade, de pitici și de fauni! Aici e sala în care sărbătoream victoriile noastre, sala banchetelor noastre regale! Vă mai amintiți?
………………………………………………………………………………………………………………
Totul nu durase decât o clipită sau poate o zi, dar cei patru prieteni aveau senzația că trăiesc eternități în vechea Narnie a copilăriei lor, raiul viețuirii lor pământești pe care acum îl revedeau. Revenind aici, ei erau acum iarăși regii și reginele de odinioară, hotărâți însă ca de această dată să nu mai lase să se aștearnă praful și uitarea peste comorile atât de scumpe sufletului lor și să facă din Narnia lor dragă ceea ce fusese ea altadată. Era, pare-mi-se, o zi de 1 iunie. Ziua în care i s-a mai îngăduit fiecăruia dintre ei să mai fie, încă o dată, copil…
Ziua debutului lui iunie e însă prilej excelent pentru noi, cei mari, să ne întrebăm dacă nu cumva copilăria este vârsta noastră cea adevărată. Da, copilăria, iar nu vârsta pe care ne-ar indica-o fiecăruia buletinul. Și dacă e așa, atunci oare ce ne împiedică pe fiecare să ne gândim acum la adevărata noastră Narnie – vârsta cea fericită din care într-o zi ne-am trezit, nu știu cum, izgoniți, aruncați în viață? Copilăria, cu tot ce înseamnă ea și va continua să însemne atâta timp cât vom mai viețui pe acest pământ: țara care ne-a născut, orașul sau satul care ne-a găzduit, casa părintească ori cea a bunicilor, locurile noastre de joacă de odinioară, momentele nenumărate în care eram cu adevărat niște locuitori ai raiului, fără însă să o fi știut. Care dintre noi, cei albiți deja la păr din pricina anilor, revenit la locurile dragi ale copilăriei alături de prieteni vechi, nu ar putea exclama, nostalgic, asemeni celor patru eroi ai poveștii noastre: ”Aici am fost și noi cândva regi și regine!”? Și pe bună dreptate, căci nici un locuitor al acestui pământ nu e atât de sărac încât să nu fi avut și el Cair Paravelul său, propriul castel al anilor copilăriei. Nici unul dintre noi nu ar putea trece nepăsător pe lângă camera comorilor lui de altădată. Care dintre noi ar putea reveni oare, printre obiectele lui dragi de odinioară – prima bicicletă ori minge de fotbal, mașinuța, căluțul de jucărie ori păpușa preferată, colecția de fotbaliști, jocul de șah etc etc – fără să-și audă, emoționat, înlăcrimat, respirația?!? Oare nu ar năvăli toate acestea, alături de alte nenumărate astfel de comori, spre a ne invada până și ultimele cotloane ale minților noastre?
Vestea bună e însă că o astfel de evadare de pe peronul cenușiu al vieților noastre ne e și nouă la îndemână. Vestea bună e că încă livada sălbăticită care cum ne mai ascunde și azi atâtea neprețuite comori încă mai poate fi străbătută de fiecare, drumul către propriul nostru rai poate fi încă refăcut și de noi; iedera tot mai întinsă a anilor celor mulți încă mai poate fi dată la o parte; obiectele noastre sanctificate de către timp și părăsite cândva ca niște saci de cartofi încă mai pot fi regăsite; praful uitării așternut peste toate încă mai poate fi șters; drumul lui Adam și-al Evei de după izgonire încă mai poate fi parcurs și în sens invers, numai să înțelegem aceasta și să o apucăm degrabă pe el!
Da, marele Dostoievski avea dreptate când spunea că viața aceasta e un rai, numai că noi ne tot încăpățânăm să nu înțelegem asta. Da, dacă am înțelege, într-o clipită raiul s-ar așterne și peste viețile noastre!
1 iunie este momentul acestui declic. 1 iunie poartă cu sine clipa în care fiecare poate părăsi, măcar pentru puțin, peronul vieții lui cenușii, spre a se trezi degrabă în a lui Narnie. 1 iunie este (alături de seara sfântă de Crăciun) ziua în care ți s-a mai îngăduit de către cer să mai fii, o dată, copil. Înțelegi tu oare toate astea? Dacă înțelegi, atunci în final te mai îndemn doar atât: fii mai vesel, dragul meu, draga mea! Azi ești rege, azi ești regină! Dacă în nefericire ai fost nefericit în felul tău, în fericire poți fi iar fericit la fel ca noi toți: redevenind copil, fie și pentru puțină vreme…
Preot Florin Ardelean
Parohia Sătmărel
