Ce este credinţa?
Potrivit Sfântului Apostol Pavel, “credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute… Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd… Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei XI; 1, 3, 6).
Prin credinţă, ne învaţă “Catehismul creştin ortodox”, primim “descoperirea dumnezeiască – Revelaţia divină, cuvântul Sfintei Scripturi, minunile şi proorociile, ne împărtăşim cu Sfintele Taine şi ne mântuim sufletele, dobândind făgăduinţele (Evrei XI; 33)”. În cuprinsul credinţei intră “toate adevărurile nevăzute şi viitoare despre: Dumnezeu, îngeri, suflet, harul dumnezeiesc, rai, iad, viaţa veşnică”, adică despre “fiinţe şi adevăruri care nu se văd, ci se cred”, primindu-se prin “încrederea deplină în Dumnezeu, Care ni le-a descoperit. Credinţa mântuieşte şi-l înalţă pe om la Dumnezeu”.
Credinţa este virtutea teologică/religioasă care întăreşte toate virtuţile şi puterile sufleteşti, întâlnind-o în “luptele Apostolilor, în rugăciunile credincioşilor, în sângele mucenicilor, în vieţile Sfinţilor, în ostenelile învăţaţilor, în braţele muncitorilor, în sufletele preoţilor – pretutindeni unde este muncă şi luptă pentru progres”. Pentru noi, creştinii, credinţa este un mare har/dar de la Dumnezeu şi o putere imensă în lupta cu încercările inerente vieţii. Ea se “întreţine” şi “sporeşte” prin: smerenie, rugăciune, post, citirea cărţilor duhovniceşti/religioase, fapte bune, cercetarea/frecventarea cu regularitate a bisericii şi participarea activă la cultul divin public. Fără credinţă, sufletul omului este “neliniştit şi nefericit”.
Credinţa creştină este cuprinsă în “Crez” sau în “Simbolul de credinţă”, în “Catehism” şi în “Dogmatică” (cartea dogmelor Bisericii), din toate învăţând să trăim şi să mărturisim: credinţa în Sfânta Treime (în Dumnezeu-Tatăl, Făcătorul cerului şi al pământului, al lumii văzute şi al lumii nevăzute; în Dumnezeu-Fiul, Iisus Hristos Mântuitorul, Care pentru noi, oamenii, şi pentru mântuirea noastră S-a întrupat din Fecioara Maria, Care a vestit Evanghelia, S-a jertfit, a înviat, S-a înalţat la cer şi Care va veni iarăşi, la sfârşitul veacurilor, să judece viii şi morţii; în Dumnezeu-Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul şi sfinţitorul sufletelor noastre), credinţa în Sfânta Biserică, în Sfintele Taine, în învierea morţilor, în Judecata de Apoi (Universală) şi în viaţa veşnică.
Aceasta este, concluzionează “Catehismul creştin ortodox”, pe scurt, credinţa noastră creştină, credinţa mântuitoare, “credinţa Sfinţilor şi a martirilor lui Hristos”, pe care “suntem datori să o păzim cu sfinţenie, ca şi mucenicii şi Sfinţii Părinţi”, spre a ne învrednici de răsplata lui Dumnezeu: “Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa II; 10).
Ce este nădejdea?
Întreg cultul religios se întemeiază pe virtutea nădejdii, cu care trăim şi după care însetăm. Nădejdea sau speranţa este “floarea dragostei”, este o “ancoră a sufletului, neclintită şi tare” (Evrei VI; 18-19), este, conform “Catehismului creştin ortodox”, virtutea care “ţine sufletul nebiruit în mijlocul valurilor vieţii. Vapoarele, când sunt cuprinse de furtuni mari şi lovite de valuri, spre a nu se scufunda, se aruncă ancora pe fundul mării, o săgeată grea din fier, legată de vapor cu lanţuri puternice. Legat de greutatea ancorei, vaporul stă nemişcat în mijlocul mării, fără să-l poată răsturna furia valurilor”.
De asemenea, nădejdea reprezintă o încredere desăvârşită a creştinului în Dumnezeu şi în făgăduinţele/promisiunile Lui. Prin nădejde, vedem şi îmbrăţişăm lucrurile şi bunurile viitoare (“Fraţilor, despre cei ce au adormit/murit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca şi ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El” – I Tesaloniceni IV; 13-14), ne hrănim bucuria de a trăi şi ne întărim răbdarea în suferinţe, nădejdea însoţindu-ne pe parcursul întregii vieţi, de la leagăn şi până la mormânt: “Nădejdea stă lângă leagănul copilului, îi însoţeşte în viaţă pe cei tineri, pe soldaţi în război, pe bolnavi în durere, pe plugari la semănat, pe întemniţaţi, pe săraci, pe credincioşi în rugăciune. Toţi şi toate (în afară de iad) caută speranţa, spre a primi tărie din mângâierile ei”.
Toate eforturile/strădaniile omului “se încălzesc şi se luminează la focul nădejdii”, ei datorându-i-se “duhul jertfei, hărnicia, răbdarea şi mângâierea în suferinţe”. Vorbind despre nădejde, Sfântul Apostol Pavel zice: “Deci fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani V; 1-5).
La polul opus, deznădejdea/disperarea constă în pierderea încrederii în iubirea, puterea, bunătatea, iertarea şi milostivirea lui Dumnezeu. Ea constituie un păcat împotriva Duhului Sfânt (“Adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi hulele câte vor fi hulit, dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică” – Marcu III; 28-29), putând conduce chiar la sinucidere. Indiferent de gravitatea situaţiei în care se află, creştinul nu trebuie să uite cuvintele lui Dumnezeu: “Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele! Pentru ce să muriţi voi?” (Iezechiel XXIII; 11). El, Dumnezeu, “voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei II; 4).
În permanenţă, omul e dator să-şi păstreze nădejdea vie, luptând din răsputeri împotriva deznădejdii, având la dispoziţie rugăciunea şi Spovedania, împărtăşindu-se cât mai des cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos spre iertarea păcatelor şi spre moştenirea vieţii veşnice: “Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage… Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului… Cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacov V; 13, 16, 20); “Zis-a Domnul: Eu sunt pâinea vieţii… Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu… Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu, adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan VI; 48, 51, 54-56); “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei XXVI; 26-28).
Doamne, dăruieşte-ne sănătate şi înţelepciune spre a cunoaşte, trăi şi mărturisi credinţa cea adevărată!
Bibliografie: 1.“Biblia” sau “Sfânta Scriptură”, ed. cit. 2.“Catehism creştin ortodox”, ed. cit., pp. 184-186.
Preot dr. Cristian Boloş
