Vechimea postului reiese din porunca dată de Dumnezeu protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, în Grădina Edenului, de a nu mânca din “pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facere II; 17). Încălcarea poruncii dumnezeieşti a atras izgonirea lor din Eden. Sfântul Vasile cel Mare afirmă: “Postul e mai vechi ca legea. Are aceeaşi vârstă ca şi omenirea. Legea postului a fost dată în paradis. Adam a primit întâia oară porunca de a posti. Cuvântul <<nu mâncaţi>> este o lege a postului şi înfrânării. Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinţă! Iar pocăinţa fără post este neputincioasă. Îndreaptă-te dar înaintea lui Dumnezeu prin post”. Sfântul Vasile continuă: “N-am postit, şi am fost alungaţi din rai! Să postim dar, ca să ne întoarcem în rai!”
Sunt persoane care trăiesc cu falsa impresie că postul reprezintă doar o simplă abţinere, pentru a anumită perioadă de timp, de la mâncare, băutură şi petreceri. Alte persoane compară postul cu o dietă sau cu un regim, urmărind nu purificarea sufletului, ci slăbirea trupului din considerente estetice. Postul, înțeles ca o coordonată esențială a vieții spirituale, este benefic atât sufletului, cât și trupului, deoarece are un efect purificator: menține sănătatea şi echilibrul forțelor interioare ale fiinţei umane, îmblânzeşte pornirile trupului și facilitează urcuşul sufletului spre Dumnezeu. Nu trebuie să omitem nicio clipă faptul că postul presupune înlocuirea răului cu binele, a păcatului cu virtutea.
Postul este o jertfă adusă lui Dumnezeu, dar în folosul nostru; presupune anumite sacrificii, dar Domnul nu ne lasă nerăsplătiți. Prin intermediul postului, ne curăţim sufletul de orice pornire spre păcat, iar trupul ni se păstrează sănătos prin promovarea şi practicarea cumpătării în mâncare şi băutură. Postul izvorăște din libertatea voinței umane și nu dintr-o constrângere, reprezentând totodată o dovadă de iubire față de Dumnezeu, pentru Care omul renunță de bunăvoie la plăcerile trecătoare și îmbrățișează o viață curată. Fiecare zi de post este o oază în pustiul vieții, deoarece postul autentic – ca atitudine sufletească – este însoțit întotdeauna și de alte fapte bune, ca expresie a dragostei față de aproapele. Eu sunt de părere că ceea ce trebuie să caracterizeze postul, în mod deosebit, este abținerea de la comiterea păcatelor. Însă, postul nu se oprește aici; nu are doar o latură negativă („nu face…”), ci el implică și o parte pozitivă („fă binele”). Nu este suficient ca omul să se înfrâneze de la rău și să îndepărteze păcatul din propria sa ființă. După plecarea păcatului se naște un loc gol, care nu trebuie să rămână vacant. Acel loc se impune a fi ocupat imediat de către o faptă bună, de către o virtute, ca nu cumva, întorcându-se, păcatul să-și reia locul. De pildă, păcatul mândriei poate fi înlocuit prin virtutea smereniei, ura poate fi alungată din suflet prin iertare etc.
Postul Adormirii Maicii Domnului reprezintă un popas duhovnicesc în drumul nostru spre purificare. Trecerea Sfintei Fecioare Maria cu sufletul de pe pământ la cer, scrie pr. prof. dr. Ene Branişte, a fost însoţită de cântări şi rugăciuni ale Sfinţilor Apostoli şi ale primilor creştini. În amintirea acestui eveniment s-a aşezat de Biserică nu numai praznicul Adormirii (în ziua de 15 august), dar s-a stabilit ca înainte de această sărbătoare să se postească 14 zile, începându-se postul în ziua de 1 august (în acest an, Sfântul Sinod a decis ca postul să înceapă în 31 iulie, fiind o zi de miercuri) şi ţinând până la 14 august (când praznicul, adică ziua de 15 august, cade miercuri sau vineri, postul se prelungeşte şi în acea zi, fiind dezlegare la peşte, untdelemn şi vin). Acest post a luat naştere prin sec. al V-lea, dar la început nu avea aceeaşi durată în toate comunităţile creştine. Durata actuală a postului a fost fixată la un sinod din Constantinopol din anul 1166, pe timpul patriarhului Luca Hrisoverghi. În cadrul acestui post, avem dezlegare la peşte cu prilejul praznicului Schimbării la Fată a Domnului Iisus Hristos (6 august); în restul zilelor se poate consuma hrană pregătită cu untdelemn, iar sâmbăta şi duminica se face dezlegare şi la vin. Spre deosebire de celelalte posturi mari din cuprinsul anului bisericesc, acest post al Adormirii Maicii Domnului (al Sfintei Mării), prin faptul că este în mijlocul verii şi este scurt, este mai uşor de respectat (de „ţinut”), credincioşii având la îndemână belşugul roadelor pământului, care formează o hrană uşoară pentru trup, făcându-l propice pentru reculegere sufletească.
De-a lungul postului închinat Fecioarei Maria, în fiecare seară, în toate bisericile se săvârşeşte slujba „Paraclisul Maicii Domnului”, care se cântă sau se citeşte la „orice vreme de necaz, nevoie sau strâmtorare” şi nimeni dintre cei care aleargă cu credinţă, nădejde şi dragoste, prin rugăciune, către Măicuţa Sfântă nu rămâne „ruşinat şi părăsit”. În rânduiala Bisericii noastre există două paraclise ale Maicii Domnului: „Primul Paraclis” alcătuit în sec. al IX-lea de către Teostirict Monahul (care se găseşte în „Ceaslov”) şi „Al doilea Paraclis” alcătuit în sec. al XIII-lea de către împăratul Teodor Lascaris (care se găseşte în „Psaltire”). Ambele paraclise sunt extrem de pătrunzătoare, umplându-ne fiinţele de lumină şi mângâiere.
Sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului” („Sfântă Mărie Mare”, 15 august) a fost instituită în amintirea trecerii Fecioarei Maria din viaţa pământească în cea cerească, afirmă părintele Ene Branişte. Mântuitorul Iisus Hristos, când era pe cruce, a încredinţat-o pe Mama Sa Sfântului Apostol Ioan, care a luat-o cu sine. După pogorârea Sfântului Duh (la cincizeci de zile după Învierea Domnului), Maria a rămas în Ierusalim timp de aproape 10 ani. După o veche tradiţie, Sfânta Fecioară Maria şi Sfântul Ioan au mers la Efes (prin anul 43), unde apostolul propovăduia Evanghelia. Când Maria şi-a simţit aproape momentul trecerii în veşnicie, s-a întors la Ierusalim şi, după dorinţa sa, trupul ei sfânt a fost îngropat, în prezenţa Sfinţilor Apostoli, în Grădina Ghetsimani, nu departe de Ierusalim. Biserica o cinsteşte pe Maica Domnului şi o preamăreşte ca fiind „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Ea „stă” ca împărăteasă de-a dreapta dumnezeiescului ei Fiu, fiind mijlocitoare pentru noi pe lângă El. Cultul Sfintei Fecioare Maria (numit preacinstire, supravenerare, hiperdulie) este foarte răspândit în popor şi multe femei îi poartă numele. La mănăstiri se fac pelerinaje în cinstea sărbătorilor Maicii Domnului, iar credincioşii participă cu evlavie la sfintele slujbe, închinându-se cu smerenie celei care este grabnic ajutătoare şi ascultătoare a rugăciunilor. Prin adormirea Sfintei Fecioare înţelegem că moartea nu distruge fiinţa noastră, fiind numai o trecere a sufletului de pe pământ la cer, potrivit troparului praznicului: „Mutatu-te-ai din moarte la viaţă, ceea ce eşti Maica Vieţii…”, conchide părintele profesor Ene Branişte.
Omul credincios, fiind angajat ferm pe drumul ascendent spre Împărăţia Cerurilor, se va folosi, în egală măsură, de trup și de suflet pentru a posti și pentru a împreuna această acțiune spirituală cu rugăciunea către Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfinţi, cu bunătatea, cu cercetarea bisericii, dovedind prin atitudini, cuvinte și fapte că este creștin, adică urmaș al lui Hristos şi fiu al Fecioarei Maria. Un astfel de om va fi iubitor, milostiv, iertător, tolerant, respectuos, văzând în fiecare semen un altar pe care Îi poate oferi jertfă lui Dumnezeu. Oare, noi suntem în stare să procedăm astfel?
Preot dr. Cristian Boloş
