Sfânta Cruce este cinstită în chip deosebit pentru că ea reprezintă semnul supremei iubiri, pe care Dumnezeu ne-a arătat-o nouă, oamenilor, căzuţi în păcat. Din iubire pentru noi, Domnul a luat asupra Sa păcatele noastre şi “le-a nimicit pe altarul Crucii”, vărsându-Şi Sângele. Crucea ne îndeamnă la smerenie şi ne aminteşte de Jertfa pentru omenire a Domnului Hristos, această Jertfă fiind un argument al cinstirii pe care i-o datorăm. Crucea este semnul biruinţei binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului, a vieţii asupra morţii. Sfânta Scriptură spune: Crucea “este nebunie pentru cei ce pier (care nu-i pricep înţelesul), iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni I; 18). Despre cei care s-au abătut de la credinţa în Sfânta Cruce, purtându-se ca “duşmani ai Crucii lui Hristos”, Apostolul Pavel spune că “sfârşitul acestora este pieirea” (Filipeni III; 18-19).
Atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament, binecuvântarea, sfinţirea, iertarea şi dezlegarea se săvârşesc prin semnul Crucii. De pildă, patriarhul Iacob (Israel) binecuvintează pe fiii lui Iosif punându-şi peste ei “mâinile încrucişate” (Facere XLVIII; 13-15). Moise, prin mâinile întinse, preînchipuia Crucea (Ieşire XVII; 11-12). Şarpele de aramă, ridicat în pustie pe lemn, ca să dea viaţă şi iertare poporului răzvrătit şi muşcat de şerpii păcatelor, prevestea Crucea, după cum însuşi Mântuitorul spune: “Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului (pe cruce), ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan III; 14-15).
Crucea reprezintă:
– jertfelnicul, altarul, pe care am câştigat mântuirea prin Domnul Iisus Hristos (“El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii: cu a Cărui rană ne-am vindecat” – I Petru II; 24);
– “semnul Fiului Omului” (Matei XXIV; 30);
– “pecetea Viului Dumnezeu pe frunţile robilor Dumnezeului nostru” (Apocalipsa VII; 2-3);
– “aşternutul picioarelor lui Dumnezeu”, care “sfânt este” (Psalmul XCVIII; 5);
– arma de luptă şi steagul de biruinţă ale creştinilor care cinstesc Crucea nu doar în inimă, ci şi în afară, precum pretinde legea iubirii; mama, care-şi iubeşte copiii, nu ţine închisă această iubire în inima ei, ci o revarsă în afară, prin îmbrăţişare şi sărutare.
Cum se face şi ce înseamnă semnul Sfintei Cruci?
Sfânta Cruce se face în felul următor: împreunăm şi punem trei degete ale mâinii drepte, întâi pe frunte şi zicem: “În numele Tatălui”, coborâm mâna dreaptă spre piept spunând: “şi al Fiului”, apoi o ducem pe umărul drept şi pe cel stâng rostind: “şi al Sfântului Duh. Amin”. Aşa facem Sfânta Cruce la începutul fiecărei rugăciuni, la începutul unei activităţi, la începutul zilei etc, iar la final spunem: “Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin”. Cele trei degete împreunate înseamnă că facem Crucea în numele Preasfintei Treimi (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, un singur Dumnezeu în trei Persoane), iar cele două degete închise în palmă ne duc cu gândul la cele două firi (dumnezeiască şi omenească) unite în persoana unică a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Ridicarea mâinii la frunte reprezintă înălţarea minţii şi a inimii, în/prin rugăciune la Dumnezeu, ducerea mâinii de la frunte la piept înseamnă pogorârea Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ, iar ducerea mâinii de la dreapta la stânga ne arată împăcarea omului cu Dumnezeu.
În altă ordine de idei, putem defini Crucea ca fiind un obiect din lemn, piatră sau metal, care înfăţişează răstignirea lui Iisus Hristos. În antichitate, crucea era considerată un instrument de tortură. La moartea pe cruce erau condamnați cei mai periculoși criminali, cei mai mari răufăcători, cei care reprezentau o amenințare pentru societate. Supliciile celui răstignit erau groaznice; ele puteau dura două sau trei zile, până când cel condamnat murea sfâșiat de chinuri. Strigătele scoase de acesta erau înfiorătoare. Uneori, pentru scurtarea suferinței, i se sfărâmau fluierele picioarelor. Prin răstignirea lui Iisus pe ea, din simbol al rușinii și al ocării, crucea a devenit semn de biruinţă. Dacă omul a căzut în păcat prin pom (în Grădina Edenului), el se mântuiește tot prin pom, adică prin lemnul Crucii, scria Sfântul Ioan Gură de Aur.
Crucea Domnului reprezintă o carte întotdeauna deschisă și actuală, prin intermediul căreia Hristos ne învață ce înseamnă iubirea, smerenia, iertarea și răbdarea, trepte pe care trebuie să urcăm spre a ajunge în Împărăția lui Dumnezeu. Crucea poate fi comparată foarte bine cu o scară. Iisus a înviat și S-a înălțat la cer după ce, în prealabil, S-a urcat pe cruce. În consecință, creștinul, dornic să ajungă în Rai, e dator să parcurgă drumul mântuitor al Crucii. De fapt, fiecare creștin este un permanent purtător de cruce, fie că aceasta e mai grea, fie că e mai ușoară. A-ți purta crucea cu demnitate, credință și răbdare înseamnă a-L imita, după putere, pe Hristos, înseamnă a parcurge împreună cu El traseul de la suferință la biruință, de la moarte la înviere. Iisus Hristos, remarca Părintele Dumitru Stăniloae, Se face contemporan nouă, oferindu-ne ajutorul Său necondiționat.
Crucea este armă împotriva diavolului, deoarece prin jertfa Domnului a fost biruită puterea celui rău, a păcatului şi a morţii: “Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă, mărturisește troparul de la Taina Sfântă a Maslului; că se îngrozește și se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; căci morții i-ai sculat și moartea ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale și Învierii”. Prin Cruce și Înviere, Iisus ne-a adus mântuirea. În cimitire, Crucea veghează somnul celor adormiți până la a doua venire a Domnului. Prezența Crucii la mormânt este un semn că cel plecat pe calea veșniciei a adormit întru credința și nădejdea învierii spre fericirea veșnică.
Semnul Sfintei Cruci constituie cea mai scurtă mărturisire de credinţă a creştinilor. În clipa în care ne însemnăm cu Sfânta Cruce, ne mărturisim credinţa în Sfânta Treime. În primele secole ale creștinismului, îndeosebi în perioada persecuțiilor, creștinii se recunoșteau între ei desenând pe jos o cruce sau un pește. Însă, persecuțiile s-au încheiat; nu mai suntem condamnați la moarte dacă ne însemnăm în public cu Sfânta Cruce. Ca atare, nu se cuvine să fim cuprinși de rușine în clipa în care trecem prin fața unei biserici sau a unei troițe și ne facem semnul Sfintei Cruci. Dimpotrivă, refuzând să ne facem semnul Crucii, Îl tăgăduim pe Hristos, Care S-a jertfit pentru noi, dovedindu-ne, în același timp, șovăielnici în credința noastră în Sfânta Treime.
Hristos este nedespărţit de Cruce. Tocmai de aceea s-a dezvoltat o veritabilă “teologie a Crucii”. Nu putem vorbi despre Cruce fără a face referire la persoana Mântuitorului, întrucât opera Sa mesianică şi iubirea Sa supremă sunt încununate în momentul răstignirii şi apoi al Învierii, când El restabilește pacea între om şi Dumnezeu. Cunoscând importanţa Crucii în viaţa noastră duhovnicească, noi, creștinii, ne închinăm Sfintei Cruci, o cinstim și o sărutăm cu pioșenie, știind că ne închinăm Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre: “Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim!”
Preot dr. Cristian Boloş
