Fericirile

1. „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor” (Matei V; 3).

Săracii cu duhul, la care face referire Hristos, sunt cei sinceri şi smeriţi de bunăvoie, adică: cei care şi-au eliberat sufletul de trufie/mândrie, de iubirea de sine; cei care şi-au dezlipit inima de bunurile trecătoare şi de ambiţiile şi cunoştinţele deşarte; cei care se nevoiesc statornic să se îmbogăţească în Dumnezeu (Luca XII; 21), agonisindu-şi bunuri cereşti şi iubire de Dumnezeu şi de semeni; cei care nu se simt mulţumiţi niciodată cu binele săvârşit, nevoindu-se/străduindu-se mereu/continuu spre desăvârşire, „spre mai bine”, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Răsplata făgăduită unor asemenea oameni este Împărăţia Cerurilor, adică fericirea veşnică.

2. „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei V; 4).

Creştinul credincios este mereu întristat din cauza păcatelor săvârşite de sine şi de către semenii săi. Căindu-se pentru păcate, el varsă lacrimi, „cu zdrobire de inimă, dar şi cu hotărârea tare, pe de o parte, de a se îndrepta pe sine, iar pe de altă parte, de a ajuta şi semenilor săi să se îndrepte”. Unora ca aceştia Domnul le făgăduieşte „mângâiere, adică iertare şi, o dată cu aceasta, redobândirea liniştii şi mulţumirii sufleteşti”. Nimeni nu trebuie să cadă în deznădejde, în „nepăsare” sau în „nelucrare” din pricina păcatelor, ci să manifeste părere sinceră de rău, iar Dumnezeu îl va ajuta. De asemenea, trebuie menţionat faptul că „suferinţa doare, iar plânsul mângâie sufletul; prin lacrimi se varsă din suflet durerea”, lacrimile ajutându-l pe credincios să trăiască mai intens rugăciunea, adică dialogul său cu Tatăl ceresc.

3. „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Matei V; 5).

Blândeţea este „puterea şi deprinderea credincioşilor de a-şi stăpâni pornirile spre asprime şi mânie”, este „puterea prin care creştinul îşi biruie supărarea şi răspunde semenului său cu înţelegere şi bunătate”, stingând, prin purtarea sa blândă, „pornirile spre ceartă din sufletului semenului mânios” şi trezind în el „dorinţa de a trăi în frăţie şi pace cu ceilalţi”. Cei caracterizaţi prin blândeţe vor avea bucuria ca, pe pământ, prin modul lor de a trăi, să-i ajute şi pe alţii să fie stăpâniţi de duhul blândeţii (Galateni V; 23), iar în viaţa de dincolo de moarte, să dobândească fericirea veşnică.

4. „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura” (Matei V; 6).

Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte despre „foamea şi setea de dreptate” spre a evidenţia puterea cu care suntem datori să urmărim, prin faptele noastre, înlăturarea nedreptăţii, ajutând la „sporirea dreptăţii în lume”. Precum omul „înfometat şi însetat nu stă liniştit, ci se frământă ca să-şi dobândească cele trebuitoare hranei trupeşti”, tot aşa creştinul credincios „mereu flămând şi însetat după desăvârşire, după asemănarea cu Dumnezeu, dreptatea desăvârşită, se străduieşte să statornicească dreptatea în viaţa sa şi în viaţa semenilor săi”. Foamea şi setea de dreptate vor fi săturate în mod deplin în clipa în care voia lui Dumnezeu va fi „întru totul împlinită”, adică în Împărăţia Cerurilor.

5. „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei V; 7).

Milostenia este „ajutorarea, din dragoste frăţească, a semenilor care nu se pot ajuta singuri”, aflaţi în lipsuri, ajutându-i să iasă din necazuri (a se vedea: „Pilda samarineanului milostiv”, Luca X; 25-37). Omul milostiv, însă, se ajută şi pe sine însuşi, fiindcă îşi învinge pornirile spre zgârcenie, egoism şi lăcomie, fiind „miluit de Dumnezeu atât în viaţa aceasta, cât şi al Judecata de Apoi”. Milostenia reprezintă şi „o binefacere pentru viaţa obştească” pentru că „statorniceşte între oameni legături de frăţie” şi îi ajută „să se apropie cu încredere unii de alţii”, practicând, din dragoste şi dăruire, faptele milei sufleteşti şi ale milei trupeşti. Sfântul Apostol Iacov scrie: „Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii. Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi” (Iacov II; 13-17).

6. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei V; 8).

Curaţi cu inima sunt credincioşii care „nu se lasă stăpâniţi de gânduri, simţăminte şi pofte necurate sau întinătoare”, ferindu-se să gândească, să rostească şi să săvârşească „fapte necuviincioase” şi având o inimă curată, „fără vicleşug” şi o voinţă „hotărâtă” („Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele” – Psalmul 50; 11). În cazul căderii în păcat, ei au puterea de a se căi, de a se ridica şi de a se îndrepta. Viaţa lor este „plină de o bucurie adâncă şi este izvor de însănătoşire şi înviorare sufletească pentru semenii lor”, având convingerea fermă că „vederea lui Dumnezeu, adică petrecerea împreună cu Dânsul” reprezintă „cea mai mare fericire în viaţa viitoare”.

7. „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei V; 9).

Mântuitorul Iisus Hristos îi „fericeşte” pe făcătorii de pace, arătându-ne că pacea este „de neapărată trebuinţă pentru viaţa omenească” şi că „pacea nu vine de la sine”, fiind „un bun care se câştigă cu multă osteneală şi cu trudă grea”. Răsplata este pe măsura efortului depus: accederea făcătorilor de pace în rândul fiilor lui Dumnezeu: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei V; 23-24). Dacă Hristos, prin activitatea Sa mesanică, a realizat împăcarea celor păcătoşi cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu semenii lor, arătându-Se pe Sine ca Fiu al lui Dumnezeu, tot aşa şi creştinii, care luptă pentru pace, vor deveni, prin har, fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai vieţii veşnice.

8. „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor” (Matei V; 10).

Mărturisirea şi înfăptuirea dreptăţii în propria viaţă şi în viaţa semenilor constituie una dintre datoriile de bază ale creştinului, chiar dacă, în realizarea acestui demers, el trebuie să înfrunte uneori „împotrivirea înverşunată şi prigoana din partea celor răi”. Rămânând statornic pe calea dreptăţii, creştinul „îşi agoniseşte vrednicie mare, pentru care Mântuitorul îi făgăduieşte ca răsplată Împărăţia Cerurilor”. Luptând şi suferind pentru dreptate, creştinul este convins că apără legea lui Dumnezeu.

9. „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei V; 11-12).

În atotştiinţa Sa, Domnul ştie că cei care vor dori să trăiască în conformitate cu învăţătura Lui, în calitatea lor de „creştini” (următori ai lui Hristos), vor suferi ocări şi prigoniri din partea celor care sunt „obişnuiţi să-şi întemeieze viaţa pe necinste şi pe nedreptate. Cu adevărat, mare este numărul Sfinţilor şi al Mucenicilor care au pătimit pentru Hristos şi şi-au dat viaţa pentru El. Pe urmele lor merg toţi credincioşii care ţin cu statornicie rânduielile şi învăţătura Sfintei noastre Biserici Răsăritene şi se ridică, cu hotărâre, împotriva necinstei şi a nedreptăţii. Pentru toţi aceştia, Mântuitorul făgăduieşte răsplată mare în ceruri”. Cel care suferă pentru Hristos şi pentru Biserica Sa, va dobândi „cununa cea neveştejită a măririi”, iar dacă „răsplata celor buni întârzie câteodată aici, pe pământ, ea îi aşteaptă pe toţi la Dumnezeu, în ceruri, în veşnicie”.

La întrebarea: „Ce trebuie să gândim despre faptele pentru care se făgăduieşte fericirea?”, în „Catehismul creştinului ortodox” găsim următorul răspuns: „Trebuie să gândim că aceste fapte bune sunt atât de strâns legate între ele, încât cine are cu adevărat una, le are şi pe celelalte şi cui îi lipseşte una, îi lipsesc toate. Şi că ele aduc ca plată celor ce le fac nu numai fericirea veşnică sau cerească, ci şi pe cea trecătoare sau pământească. Iată, dar, că bunul creştin poate fi fericit şi în viaţa aceasta, şi în cea viitoare, pe când păcătosul (care nu manifestă căinţă pentru păcatele sale) va fi nefericit în viaţa viitoare şi este nefericit, de cele mai multe ori, şi în această viaţă”.

Doamne, dăruieşte-ne sănătate şi înţelepciune spre a cunoaşte, trăi şi mărturisi credinţa cea adevărată!

Bibliografie: 1.“Biblia” sau “Sfânta Scriptură”, ed. cit. 2.“Catehism creştin ortodox”, ed. cit., pp. 214-220. 3. “Catehism ortodox”, ed. cit. pp. 120-125. 4. “Catehismul creştinului ortodox”, ed. cit., pp. 95-101.