De: CEZARINA ADAMESCU – Editorialist la VERTICALI PENTRU ROMÂNIA, Poetă, prozatoare, eseistă, dramaturg, editor  şi redactor on-line, Membră a UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA;

Ne aflăm la început de lună Februarie a anului 2025. Duminică am sărbătorit Lumina venită pe pământ … pe  ISUS DOMNUL Cel pe care trebuie să-L întâmpinăm continuu în viețile noastre  … singurul care ne poate oferi ceva, ce nimeni altul nu poate.

 RĂSPLATA DARURILOR:

CEL MAI MARE DAR – DĂRUITORUL ÎNSUȘI

Partea a II – a

Dumnezeu este cel care ne scrie viețile … și e singurul care ne poate oferi ceva, ce nimeni altul nu poate

        Nici un alt creator nu poate reda viaţa omului, aşa cum este. Dumnezeu este Marele Scriitor care scrie vieţile oamenilor pe o carte cu filele nevăzute.

Cum de nu ne încurcă pe unul cu celălalt? Şi cum de conduce El, cu mână sigură acţiunea, după marele Plan, fără să greşească?  Scriitorul, dar în acelaşi timp, Cititorul care ne citeşte în suflete, pe chip, în inimă şi în suflet. Cine ţine răbojul faptelor noastre şi în care scriptură? Sunt întrebări legitime pe care orice om ar trebui să şi le pună.

Oamenii se amăgesc crezând însă că, faptele săvârşite la întuneric, nu vor fi descoperite niciodată. Poate nu vor fi descoperite de oameni, dar Dumnezeu, cu siguranţă le va descoperi, atunci când va fi timpul. De Ochiul lui Dumnezeu nu ne vom putea însă, niciodată ascunde. El ne inspiră prin darul Duhului Sfânt, mustrările conştiinţei. Să fim atenţi la şoaptele Duhului.

Iannis Ritsos a formulat magistral într-un vers panseistic această stare de singurătate:

„Fiecare e singur în naştere, în iubire şi-n moarte. /Ştiu, am încercat-o eu însămi. Zadarnic. / Lasă-mă să vin cu dumneata” îi spune femeia singură de o viaţă, mult mai tânărului ei vizitator de după amiază – şi e clipa de supremă tensiune dramatică atunci când ea vrea să-şi părăsească locuinţa, să evadeze, pe faleză, la dig, în colţ, la cărămidărie unde se vede oraşul crescând sub ochii ei, vrea să iasă  împreună cu tânărul,  pentru că nu o mai suportă pereţii, pianul cel negru, păianjenii casei, lucrurile care stau să se prăbuşească peste dânsa, şi este nevoită să le sprijine cu umerii, cu braţele, cu fruntea.

Totul scârţâie şi pocneşte şi nimic nu poate umple golul ca o uriaşă hrubă sufletească. Desigur că nu va pleca nici de data aceasta, va rămâne prizonieră a propriei stări, a propriei angoase, a propriei temeri,  din care nu există ieşire. (Sonata clarului de lună).

Deşi fiecare se naşte singur, omul este o fiinţă socială, el trăieşte într-o comunitate, într-o familie, în societate, într-o ţară, pe un meleag de care anevoie se poate rupe

       Încă de la naştere, orice micuţ simte căldura mamei aproape şi ea îl va ajuta toată viaţa. Lipsindu-i această căldură, el se va dezvolta inegal, ca un infirm, ca un refuzat al societăţii.     Am încercat aceste impresii la Sfânta Liturghie, pe 27 decembrie, de Solemnitatea  Sfintei Familii de la Nazaret. Ciudat: Până şi Isus a avut nevoie de o familie, deşi, în mod paradoxal, El este Cel care se naşte veşnic din Tată fără mamă şi se întrupează din mamă  fără tată. Dumnezeu însă, i-a hărăzit şi Fiului Său o Familie pe măsură. Născându-se în trup omenesc, după chipul şi asemănarea  Lui, i-a dăruit  o Familie Sfântă, un tată purtător de grijă şi o Maică Fecioară.

Da, nimeni nu ar trebui să trăiască pe lumea aceasta singur

            Pentru că nici în Cer nu vom fi singuri. Ne aşteaptă cetele îngereşti, corurile de serafimi şi heruvimi, blajinii plecaţi înaintea noastră, puzderia sfinţilor care mijlocesc pentru noi, rudele şi prietenii de care ne-am despărţit. Acolo doar, vom fi din nou laolaltă.

Dacă aş fi vreodată un om influent, mi-aş dori să propun  forurilor înalte internaţionale, să instituie o zi, măcar o zi din an omului singur, omului de care nimeni nu are nevoie, de care nimeni nu întreabă, de care toţi se împiedică, omul uitat, părăsit, marginalizat, abandonat şi inutil ca o ploaie pe valuri care nu adaugă nici un strop de apă oceanului, mării sau fluviului, inutil ca un bob de nisip într-o mare sahară, ca o steluţă între puzderia de stele perechi care hălăduiesc pe boltă.

Omului acesta aş dori să-i închin scrierea mea şi ea inutilă, pentru că ştiu că  nu va ajunge acolo unde trebuie şi nimeni nu va şti de ea.

         SPONSORII EDIȚIEI:

        LIBRĂRIA COMPAS: