În a doua zi de Paște, obiceiul stropitului fetelor odinioară răsuna în toată țara. Azi, doar câteva sate îl mai păstrează în tihna lor, ca pe o taină.

Cândva, stropitul fetelor în a doua zi de Paște era o sărbătoare în sine — un moment de bucurie colectivă, o punte între generații, o ocazie de curte romantică dar și o lecție de comunitate. Acum, însă, acest ritual se ofilește precum florile din sticluțele cu parfum care îl însoțeau odată. Tot mai rar întâlnit și adesea înțeles greșit, obiceiul rămâne un simbol al legăturii pierdute dintre omul modern și rădăcinile sale.

Ce este stropitul?

Stropitul — cunoscut și sub numele de „udatul fetelor” — este un obicei străvechi, cu rădăcini în simbolismul fertilității și al purificării. Conform tradiției, în a doua zi de Paște, băieții (sau flăcăii, cum li se spunea odinioară) mergeau din casă în casă pentru a stropi fetele cu apă, parfum sau chiar cu vin, urându-le sănătate și noroc. Răsplata venea sub forma unor ouă roșii, cozonac sau chiar bani.

Deși pare o glumă nevinovată, gestul are o încărcătură simbolică profundă: apa, ca element purificator, era menită să aducă belșug și să îndepărteze răul, iar stropirea devenea o formă de binecuvântare. În unele regiuni, ritualul avea o formă aproape solemnă, fiind însoțit de urări și versuri tradiționale.

Cu timpul, obiceiul a evoluat: stropitul cu apă, uneori făcut cu găleata în vremurile mai vesele și mai neprotocolare, a fost înlocuit treptat cu stropitul cu parfum. A devenit astfel o versiune mai rafinată și simbolică, adaptată vremurilor și sensibilităților moderne.

De la sat la uitare

În trecut, obiceiul era viu în aproape toate regiunile țării, de la Ardeal la Bucovina și până în Maramureș. Astăzi, însă, stropitul a rămas prezent doar în comunități restrânse, mai ales în satele unde tradițiile sunt păstrate cu grijă și unde timpul pare că încă are răbdare.

În orașe, obiceiul a fost mai întâi „urbanizat”, apoi uitat. Înlocuit de mesaje pe WhatsApp și emoji cu picături de apă, stropitul a fost redus la o glumă digitală, pierzându-și complet sensul și farmecul.

Un gest de curtoazie și ospitalitate

Stropitorii, departe de a fi doar niște năzdrăvani cu sticluțe de parfum în buzunar, erau primiți cu respect și voie bună. După ce își îndeplineau „misiunea” simbolică, erau poftiți la masă, unde erau omeniti cu bucate tradiționale, cozonac, ouă roșii și, desigur, un păhărel de ceva tare. Stropitul nu era doar un simplu act simbolic — era un pretext pentru întărirea legăturilor sociale, pentru întâlniri între tineri, dar și pentru a păstra comunitatea unită și deschisă.

De ce dispare?

Dispariția obiceiului stropitului este un simptom al schimbării de paradigmă culturală. Tinerii nu mai au conexiune cu tradițiile, iar modernizarea agresivă a satului românesc a dus la o erodare rapidă a identității colective. În plus, în contextul actual, multe astfel de ritualuri sunt privite cu scepticism, uneori chiar ca forme de intruziune sau sexism, ignorându-se contextele istorice și simbolismul profund.

Ultimii păstrători

În ciuda declinului, există încă mici enclave de rezistență culturală — sate unde copiii învață de la bunici ce înseamnă stropitul, ce rost are și de ce e important să nu lase acest fir tradițional să se rupă. În aceste locuri, stropitul nu este doar o tradiție, ci o declarație de identitate.

Între memorie și renaștere

Stropitul fetelor de Paște este mai mult decât un simplu obicei: este o poveste despre cine am fost și cine alegem să fim. Dacă vrem ca astfel de tradiții să supraviețuiască, nu e suficient să le admirăm nostalgic; trebuie să le învățăm, să le transmitem și, mai ales, să le trăim. Altfel, nu vom fi primii care udă, ci ultimii care uită.