Regimul parlamentar în România face parte dintr-o etapă istorică, un pas pe scara egalizării și alineării cu alte țări occidentale, după ,,descătușarea din restricțiile feudale”. O dorință a societății secolului XX, mai ales a generațiilor care au simțit aroma libertății, a dezvoltării și a progresului. Anul 1866, care nu aduce doar o constituție în adevăratul sens al cuvântului, ci și un șef de stat, a cărui viziune nu doar că a consolidat statul, dar a lucrat și la afirmarea lui pe plan internațional.
Parlamentul a avut un rol esențial, atât în maturizarea politicii din România, dar și pentru adoptarea unor legi fundamentale. Acesta e împărțit în Senat și Adunarea Deputaților, iar cadrele procedurale la care participau deputații și senatorii la corpul legiuitor erau discursurile la proiectul de răspuns la mesajul tronului, interpelările și luările de cuvânt în legătură cu anumite legi.
Constituția din 1866, prevedea că la începutul fiecărui an parlamentar, președintele trebuie să vină în fața aleșilor să citească starea țării.
Cea mai mare parte de timp a celor două corpuri era pierdută cu dezbaterile pe baza proiectelor de legi și a amendamentelor, astfel, cum de multe ori, din cauza libertății de discuții în parlament, multe guverne au fost în postura de a-și da demisia, proiectele lor fiind repsinse, cel mai fidel exemplu este demisia guvernului lui Costache Epureanu din 1870, care a dus și la dizolvarea Senatului, în anul 1876. Din toate aceste argumente, câțiva ani mai târziu, mai exact în 1899, pentru ca problemele reale de discuție să fie amânate, se adoptă pe față, obstrucționismul , citită la Adunarea Deputaților de către Al. Marghiloman, și la Senat, de către G. Gr. Cantacuzino, nu fac decât să arunce în derizoriu importanța principalelor teme de discuții, cum era și cea a legii minelor. De fapt, toate aceste grupuri de tulburători a vieții parlamentare, încercau să asigure o instabilitate, un protest împotriva guvernului, pe care îl obliga să demisioneze, dar, în spatele acestora se aflau și alte interese sau pasiuni politice.
România secolului XIX, așa cum spunea și Eugeniu Stătescu, ministrul justiției, ,,Puteți să-mi arătați o țară în Europa cu instituțiunile cât de libere, unde libertatea presei să fie mai mare decât la noi, și unde ea să se bucure de impunitatea absolută cum se bucură la noi?”. Din păcate, această libertate de care se bucură România în această perioadă, nu va fi folosită ca modalitate de afirmare în scopuri practice, deoarece n-au știut s-o modeleze, cum de altfel menționează și Dostoievski, care se speria la gândul că omul când va deveni liber, nu va ști ce să facă, cu libertatea. Opoziţia parlamentară observând că, oricum votul lor de neîncredere este în zadar, fiind minoritari, preferau să renunțe la ambițiile din Parlament și să apeleze la cele extraparlamentare, cum ar fi ,,apelul la stradă”, adică, pentru a impiedica o decizie, venea cu factorul de intimidare, întâlnirile fiind libere, această strategie de ,,răscoală”, a funcționat până la Primul Război Mondial. Până în luna decembrie, la începutul secolului XX, atunci când partidul Liberal și cel Consevator, ajung la concluzia că, ,,apelul la stradă” trebuie condamnat și eliminat.
Într-un regim parlamentar, guvernul se poate retrage, ori din proprie inițiativă, ori printr-o voință a parlamentului. Dacă acesta se retrage din proprie inițiativă, în spatele acestei retrageri poate fi: o neînțelegere în interiorul partidului de guvernământ, neputința de a face față unei crize sau orice fel de problemă întâmpinată la care consideră că nu-i poate face față, înainte să intervină votul de neîncredere al parlamentului, aceștia se retrag, astfel, confictul politic este atentuat. Atunci când retragerea guvernului are loc în parametrii răspunderii politice în fața parlamentului, cea mai des întâlnită cauză este supunerea la vot, pe cale constituțională.
Mai există încă o posibilitate în care guvernul să se simtă obligat să demisioneze, în absența unei voințe proprii sau a Parlamentului, atunci când, reacția corpurilor legiuitoare este una negativă față de propunerea legislativă a guvernului, iar cele mai întâlnite cazuri sunt respingerile de buget, de unde denotă faptul că acest minister nu mai are majoritate în parlament pentru a sta la putere. Există țări în care răspunderile politice a ministerului au prins o înrădăcinare mult mai mare prin texte de lege, așa că, dezicerea de el poate fi făcută decât prin condițiile prevăzute de lege. Sunt constituții care prevăd că, punerea în discuții a responsabilității politice a ministerului, poate fi pusă în mișcare doar prin supunerea la vot de neîncredere în guvern.
Constituția adoptată în anul 1866 nu avea nicio referire față de răspunderea politică a ministerului, iar după revizuirea constituției din 1884, referirea indirectă lăsa loc de discuții, consecința a fost că, guvernul era obligat să demisioneze nu numai atunci când corpurile legiuitoare adoptau o moțiune pentru votul de neîncredere, ci ori de câte ori acestea schițau cel mai mic gest de retragere a sprijinului. Avem destule exemple de prezentare în perioada constituției din anul 1866, despre voturile de încredere acordate guvernului: ,,vot de neîncredere dat de Adunarea Deputaților ministerului din 21 februarie/5 martie 1867; vot de încredere acordat de Senat Guvernului din 31 mai/12 iunie 1868; 28 iunuarie /9 februarie 1876, Senatul se pronunță și manifestă neîncrederea…; Toate aceste voturi directe de încredere, nu au făcut alteceva decât să destabilizeze, dar nu se oprește aici, pentru că tot în aceeași perioadă, au existat și voturi indirecte de neîncredere: ,,Un astfel de vot a intervenit în ședința din 13 /25 decembrie 1870 a Adunării Deputaților; vot de neîncredere dat de Adunarea Deputaților la 21 februarie, 5 martie 1891; sau ,,prin votul de neîncredere din 1901, guvernul lui P.P. Carp va fi răsturnat”.
Ar fi și alte exemple de menționat, însă e important de scos în evidență faptul că, practica de acordare a acestui vot, cu toate că respingea un proiect de lege sau alte propuneri prezentate corpurilor legiuitoarea de către guvern, nu îl condamna la demisie. Obligația de demisie intervine doar atunci când apărea principiul votului ca dovadă a faptului că, parlamentul își retragere susținerea, dar, bineînțeles, există și cazul particular din 1864, când pur și simpla decizie de suspendare a dezbaterii unui proiect de lege, adoptată de Senat, a provocat demisia guvernului generalului Manu, care a considerat că parlamentul nu le mai oferă încredere, cu toate că Senatul nici măcar nu respinsese proiectul de lege, ci dorea o examinare mai concretă.
Rolul Senatului și al Adunării Deputaților era unul clar și bine conturat după cum am putut observa, aveau responsabilități politice, dar și acordarea votului de neîncredere, care ducea la demisia guvernului, însă, conform Constituției din 1866, egalitatea celor două corpuri legiuitoare nu se putea pune în discuție, cu toate că Senatului i se recunoscuse puterea, dar tot nu a reușit să fie la fel de eficientă ca Adunarea Deputaților. Iată, în acest caz, pentru o lămurire mai precisă, avem exemplul din 31 mai/ 12 iunie 1868, atunci când Senatul a acordat vot de blam întregului guvern, iar Adunarea Deputaților votase încrederea în guvern, rezultatul a fost: ,,respingerea de către domnitor a acestei decizii și dizolvarea Senatului.” Senatul, alături de Adunarea Deputaților, avea acel caracter electiv, adică, de reprezentare a oamenilor, astfel, îi revendica dreptul de-a ține la putere sau a schimba guvernul.
Acest rol al Senatului își are rădăcinile în tradiția belgiană, constituția din 1831, pentru că, Constituția adoptată în 1866, nu face altceva decât să se inspire, după cum bine știm din cea belgiană amintită, așa că, această practică politică din țară se orientează în ceea ce privește puterea Senatului, ca prin votul său, să poată decide soarta guvernului.
Un avantaj clar, pe care aceeași Constituție din 1866 îl acorda Adunării Deputaților, era menționat în articolul 35: ,,Orice lege referitoare la veniturile și cheltuielile statului sau la contingentul armatei trebuie să fie trimis mai întâi la Adunarea Deputaților”, iar de aici întâietatea acestora era accentuată chiar de ei, evidențiind dezechilibrul și păstrând distanța de Senat, care era lipsit de orice atribuție în ceea ce privește legile de buget. Mai mult decât atât, tot în dezacord cu Senatul, mai putem da exemplul articolului 85, care subliniază: ,,Orice întrunire a Senatului afară de timpul sesiunii Adunării Deputaților, este nulă de fel.” și iată, cum Senatul devine dependent de Adunare. Iar acum se pune întrebarea, dacă până la urmă Senatul avea vreo putere? După cum am amintit, el reprezenta votantul, deci putea schimba guvernul prin votul său de neîncredere. În schimb, Adunarea Deputaților, la fel de bine putea anihila orice decizie, acordând un vot de încredere și astfel, guvernul rămânea, și se ajungea la schimbarea Senatului… în materie legislativă, din nou Adunarea Deputaților își câștigă primatul și așa ajungem la ,,Regimul parlamentar în perspectiva teoriei formei fără fond și a teoriei creatorare de fond”.
Principiul teoriei formei fără fond, ajunge să aibă implicații și în viața politică, care a fost folositoare până când s-a folosit cu scopul de a opri dezvoltarea democrației în țară, condamnând instituțiile consacrate de Constituția din 1866. Cu toate că mulți condamnau Constituția, prezentând discrepanța dintre ea și progresul țării, Titu Maiorescu, inițiatorul teroriei formelor fără fond, în 1870, atunci când devine om de stat și răspunzător de problemele politice, își schimbă poziția, observând încotro se îndreaptă linia opoziției. Așadar, în discursul său din 1883, spune: ,,Prin urmare, ce să revizuiți Constituția? Faceți-o mai întâi să trăiască. Înainte de a o reforma, trebuie să o formați.”.
Teoria va fi întâlnită și folosită pentru a stoarce orice fel de argument care să îi ajute pe opozanții politici în convingerea că, ceea ce spun ei este de folos, la fel cum a fost îndreptată împotriva votului universal. Este limpede că doar cercurile consevatoare au adoptat această teorie, cei care doreau să bareze încercările de lărgire a votului și a reformei agrare.
În schimb, partidul Liberal aducea în prim plan ,,teoria formei creatore de fond”, prin care ei vedeau pozitiv adoptarea Constituției, regulile regimului parlamentar, luate din Apus, dar și relațiile economice, care duceau România pe drumul dezvoltării. Inițiatorul acestui concept a fost I.C. Brătianu.
Problema cu teoria formei fără fond a fost uzată de unele cercuri consevatoare și folosită ca ,,armă de luptă” împotriva unelor modificări, dar deja în 1907, era atât de învechită, încât chiar și acele cercuri au abandonat-o, poate, dacă se aplica într-un mod constructiv, alta îi era soarta, însă pe alocuri s-ar putea să fi avut dreptate, dar modul prin care era folosită nu face decât s-o discrediteze.
Baza fundamentelor politice și juridice din țară nu se puteau pune fără organizarea unui Parlament, care să mențină unitatea, în urma Războiului de Independență și până la Marea Unire.
Adrian Lupescu