Localitatea Medieșu Aurit, situată în județul Satu Mare, este o așezare cu un trecut tumultuos care este atestată încă din Epoca Bronzului, fiind la fel de importantă chiar și în perioada medievală, prin Castelul Lónyai. Punctul principal al acestei prezentări, vor fi ,,Cuptoarele dacice de la Medieșu Aurit”, iar aspectul interesant, este cautarea unicității, dacă într-adevăr acest centru de olărit a fost unic sau nu.
Am ales această prezentare din impulsul de a-mi cunoaște trecutul județului, iar Medieșu Aurit se află în proximitatea satului meu natal, astfel, mi-am dat seama că, la o aruncătură de băț, din pământ, încă istoria ne spune povești. Nu ascund faptul că, făcând practică la Muzeul Județean Satu Mare, arheologul Robert Ghindele mi-a mai povestit și descris așezarea dacică de la Șuculeu. În lucrarea de față, voi încerca să prezint contextul în care au fost descoperite și cercetate cuptoarele, aproximativ dimensiunea acestei așezări, luând în calcul și celelalte cuptoare încă nesăpate, dar localizate prin prospecţiunile geomagnetice, apoi procesul de prelucrare a ceramicii și caracteristicile cuptorului, în comparație, cu cele descoperite la Lazuri, județul Satu Mare, Zalău, Valea Mîței și la Butnărești, județul Neamț.
Localizarea aşezării și contextul descoperirii
Centrul de producţie ceramică de la Medieşu Aurit-Şuculeu se situează după cum am amintit mai sus, în nord-vestul României, mai exact în județul Satu Mare, în Câmpia Someşului, fiind o câmpie, găsim numeroase cursuri mici de apă, în trecut pe acolo trecea Someșul, așadar așezarea se află pe vechile albii ale acestuia, astăzi greu de conturat, în câteva locuri, vechea matcă se poate remarca. Vorbim despre o așezare care se întinde pe 22 de hectare în prezent, conform cercetărilor și săpăturilor făcute. A fost de menționat faptul că Someșul a trecut pe acolo, pentru că și solul în acest context are un rol important, fiind vorba despre un centru de olărit.
Așadar, în apropiere este râul Racta și Someșul la cinci km distanță, valea râului Racta era o zonă mlăștinoasă care oferă oportunități multe, fiind un sol fertil, acesta deservea și alte treburi cotidiene, până și astăzi acest râu este folositor în perioade de secetă, în schimb, după cum bine știm, așezările preistorice au fost descoperite în apropierea unor ape, acestea asigurându-le traiul zilnic, deci descoperirea acestui sit în apropierea Ractei, nu este întâmplătoare.
Conform datelor publicate de arheologul Robert Ghindele, situl de la Șuculeu se situează la circa 80 km de Porolissum, acolo unde se afla limesul roman.
Cercetarile au început în 1964, atunci când localnicii găsesc pe terenurile din spatele grădinilor vase ceramice de mari dimensiuni. Arheologii de la Muzeul Județean Satu Mare, pornind în periegheză, își dau seama că este vorba despre o așezare și încep săpăturile, găsind 10 cuptoare, dar campania se oprește repede.
Aceasta este reluată în anii 1990, sub conducerea arheologului Sever Dumitraşcu, deschizând o nouă secțiune în afara celor descoperite anterior. Au fost ,,descoperite şase construcţii-locuinţe dintre care patru au fost cercetate în întregime.” Autorul săpăturii prezintă găsirea unui ,,atelier de olar”, cu ceramică nearsă, doar uscată şi a unei gropi, cu ,,diametrul de 4×5 m, adâncă de 1.50- 1.70” , care se folosea pentru scoaterea lutului, din care e prelucrată ceramica. În prezent, acolo unde s-au găsit primele cuptoare, referindu-mă la săpăturile din 1964-1966, este amenajat un spațiu, unde au fost conservate in situ cinci cuptoare de ars ceramică, deschise celor care doresc să le viziteze, fiind o atracție turistică în zonă.
După anul 2000, odată cu apariția noilor tehnologii, arheologii apelează la metode moderne de cercetare, cum ar fi fotografiile aeriene sau prospecţiunile geomagnetice și astfel, observă din ,,fotografia aeriană pe o suprafata de 22 hc un pământ gri deschis”. Pământul acesta gri deschis, semnalează prezența unei funingine răspindite pe teren, scoasă la suprafață, probabil de plugul tractorului. Cele peste 200 de cuptoare au putut fi indentificate cu ajutorul prospecțiunilor geomagnice.
Cu siguranță, atunci când vine vorba despre un sit arheologic, datarea este un moment important, în prima fază, ceramica era principala sursă de datare, aceasta fiind numeroasă. Arheologul Sever Dumitrașcu, în publicațiile lui, atestă așezarea la începutul secolului al-II-lea, iar finalul așezării fiind la final de secol IV. Datorită unor studii recente, luând în considerare fibulele găsite, dintre care amintim: ,,Fibula de bronz, cu picior întors de desubt, dintr-o singură bucată, cu secţiunea arcului rotundă”, ,,fibulă de tip sarmatic” și ceramică, arheologul Robert Ghindele, încadrează cronologic așezarea, la fel ca și Sever Dumitrașcu, la începutul secului al-II-lea d.Hr., dar finalul ei, îl încadrează cu un secol mai repede, adică secolul al -III-lea d.Hr.
Cea mai importantă parte, subiectul principal al acestei prezentări este cuptorul din care rezulta ceramica. Conform celor prezentate destul de succint de arheologul Robert Ghindele, acestea sunt făcute majoritatea în aceași tehnică, cu câteva excepții, astfel, ele sunt compuse dintr-un perete median, peste care vine așezat grătarul care susținea ceramica, ,,diametrul fiind de 1,7-2,2 m”, iar în fața acestora erau gropile de deservire, de formă ovală. În monografia Medieșului Aurit, acestea sunt descrise mai detaliat, cuprinzând toate elementele unui cuptor, astfel avem: ,,Cuptoarele sunt toate de același tip, având o formă circulară, grătarul este susținut de un perete median”, și în compoziția acestor cuptoare intră: ,,focar, sau camera de foc, peretele median, care susținea grătarul, camera de ardere a vaselor și un canal despărțitor”. Realizarea lor se făcea prin conturarea unui cerc pe pământ, apoi se împărțea în două și se săpa în adâncime, păstrându-se peretele median, care, după cum am amintit, era lăsat pentru a susține vasele grele, iar în față se săpa o altă groapă de deservire a cuptorului. ,,Grătarul a fost constituit cu ajutorul unui cofrag din bile de lemn și nuiele peste care se așeza lutul moale și în care se practicau găuri care permiteau aerului să intre în camera de ardere a vaselor.”
Arheologul Gh. Lazin, publică în anul 1980, o lucrare despre ,,Cuptoarele dacice de ars ceramica…”, unde ne prezintă o descoperire tot din județul Satu Mare, la o distanță de 30 km de Medieșu Aurit, iar în urma săpăturilor a găsit cuptoarele care, sunt asemănătoare cu cele de la Șuculeu. Pentru o analogie mai exactă, voi prezenta pe scurt asemănările cuptorului nr.1, de la Lazuri și cuptorul nr. 3 de la Medieș. Aș începe cu peretele median, care la fel ca și la Medieș, are dimensiunea de 0,25 m, iar înălțimea de 0.60 m, grătarul așezat peste perete avea o grosime de 0,10 și 0,12 m, cu un diametru cuprins între 1,20 și 1,70 m. Tot din perioada dacilor liberi este atestată și o așezare din Zalău, încadrată în secolul al III-lea d.Hr., unde arheologul A. Matei, descoperă un cuptor de ars ceramică, iar datorită analizării acestuia, putem face o nouă comparație cu cele de la Medieșul Aurit. Punctul de plecare este faptul că, pe teritoriul județului Satu Mare, atât la Șuculeu, cât și în alte situri arheologice, pentru perioada menționată, avem același model de cuptor, deja menționat mai sus. Iată, la o distanță de 80 de km, cuptorul prezintă schimbări: aici cuptorul face parte din cele de mărime mijlocie, de unde reiese că, ceramica lucrată nu era de dimensiuni foarte mari, apoi prezența stâlpului cilindric median, care avea rol de susține a grătarului, este un înlocuitor al peretelui median de la cuptoarele din Medieș, iar diametrul cuptorului era de 100 și 96 cm, diferențele fiind de 0,50- 0,60 m. Piciorul de susținere avea 0,35 m, iar aspectul interesant la acest picior sunt pietrele puse deasupra lui, pentru a-l întări în susținerea grătarului, detaliu pe care la Medieș nu-l întâlnim. Conform cercetărilor făcute de M. Matei, acest tip de cuptor se găsește în provincia Dacia, dar și în afara acestora, însă diferența este acel perete median.
La Butnărești, cuptorul de ars ceramică, din cadrul culturii Vîrteșcoiu -Poienești, are perete median, este de dimensiuni mai mari, însă, este diferit față de cele de la Medieș, prin faptul că, focarul la cele de la Șuculeu este mai lung, prin urmare, focul nu pătrunde direct în camera de ardere, iar în cazul celor de Butnărești, ,,focarul este săpat în pământ viu și separat în două camere. Peretele median avea 0,85 m, și lățimea de 0,35, din aceste puncte de vedere, par a fi mai solide, considerând că se ardeau vase destul de mari, pentru că, și camera cuptorului avea înalțimea de 1,25 m, iar diametrul grătarului care susținea ceramica, era de 2,25 m.
Așadar, cuptoarele cu stâlp sau cu perete median, tip Medieșu Aurit, s-au mai descoperit și în alte părți, prezentând similitudini în ceea ce privește modul de construcție, gropile de alimentare sau amplasarea lor în apropierea unor ape curgătoare, în cazul nostru, Racta. Acestea sunt specifice secolelor II, respectiv IV d.Hr., însă, un aspect important de menționat și prin ce se caracterizează așezarea de la Șuculeu, este numărul mare de cuptoare descoperite, fiind vorba despre o așezare cu caracter industrial, de prelucrare a vaselor de provizii, care erau de dimensiuni mari.
Privind în asamblu, cuptorul semnifică partea tehnică, dar produsul final era ceramica, poate cea mai plauzibilă întrebare ar putea fi: Pentru cine se producea atâta ceramică, -având în vedere cele peste 200 de anomalii văzute prin prospecțiuni – și de ce tocmai la Medieșu Aurit? Dar înainte de a cauta răspuns la această întrebăre, existau două tipuri de ceramică, era ,,cea lucrată la mână”, din care avem mai puțină și ,,cea lucrată la roată” care este predominantă.
Ceramica lucrată la mână era ,,făcută dintr-o pastă fină cu un degresant compus din pietrișul mărunt al râului Racta sau cu cioburi mărunțite, iar culoarea era deseori cărămizie.” Odată cu epoca fierului, roata olarului devine principala metodă de prelucrare a lutului. În cazul nostru, ceramica lucrată la roată era mult mai numeroasă și de o calitate mai mare, culoarea ei fiind diferită față de cea prelucrată la roată, era mai cenușie și, în general, erau vase mari de provizii. Ceramica era decorată de multe ori, cu brâuri simple sau alveolate.
Ceramica descoperită în cadrul săpăturilor de la Lazuri, sub coordonarea arheologului Gh. Lazin, are următoarele caracteristici: cea prelucrată la mână este una de mici dimensiuni, cu arderi neuniforme, de culoare cărămizie, dar nu era ornamentată, iar printr-o simplă comparație, gradul de atenție dat modului de ardere și stabilitate în prelucrarea vaselor mari era mai redus față de cele de la Medieș, păstrându-se doar culoarea cărămizie. În schimb, dacă vorbim despre ceramica lucrată la roată, putem orbserva numărul mare de cioburi, ceea ce indică o folosire a roții olarului, iar acum, ceramica va fi și ornamentată, arderea va fi uniformă, având o pastă fina cu degresant nisipos, asemănător cu cea de la Șuculeu.
Pentru ceramica descoperită alături de cuptorul din Zalău, Valea Mîței, aici se poate observa o atenție mai mare asupra detaliilor, poate fi și o influență venită din interiorul provinciei Dacia, dar ceramica era de culoare cenușie cu ,,ornament ștampat de semicercuri punctate sau cercuri incizate, încadrate de palmete sau motive florale stilizate.”
În concluzie, într-adevăr, centrul de olărit de la Medieșu Aurit se încadrează de departe în ,,spațiul european al ceramicii barbare” ca fiind cea mai mare așezare, amintind numărul de aproximativ 200 de cuptoare, care constituie o bază solidă a unei produceri masive de ceramică. Prin comparațiile aduse, se poate analiza și creiona adevărul că modul de construcție a cuptoarelor nu este ceva unic, asemănări regăsindu-se atât în județul Satu Mare, Zalău și la carpii din Butnărești, județul Neamț. În schimb, ceramica putem spune că este mai slab decorată fața de cea din zona Zalău, mai exact Valea Mîței, poate și pentru faptul că vasele de provizii nu prezentau interes prea mare pentru a fi decorate. Arheologul Robert Ghindele mai prezintă un punct interesant care este legat de construcția cuptoarelor în afara așezărilor de locuit, pentru a evita un moment de incendiu, pe când, la Medieșu Aurit, locuințele și gropile de provizii, sunt în spațiul dintre alterierul de ars ceramica, așadar este vorba despre o „aşezare cu caracter industrial” şi nu despre un „cartier industrial” al unei aşezări.
Adrian Lupescu
