Într-o primăvară care trebuia să aducă viață, apele au adus moarte, disperare și una dintre cele mai cumplite tragedii din istoria Satu Mare
Nu există sătmărean trecut de o anumită vârstă care să nu își amintească unde era în dimineața de 14 mai 1970.
Unii au auzit întâi clopotele. Alții țipetele. Unii au văzut apa venind ca un zid cenușiu, împingând garduri, animale, căruțe și vieți omenești.
În acea zi, Râul Someș nu a mai fost un râu. A devenit o forță care a sfâșiat un județ întreg.
Ploile torențiale căzuseră zile la rând. În munți, zăpezile se topeau rapid, iar apele coborau tot mai amenințătoare. Oamenii priveau cerul cu teamă, însă nimeni nu putea înțelege dimensiunea tragediei care urma să lovească.
În dimineața zilei de 14 mai, nivelul Someșului ajunsese la 770 de centimetri. La ora 12:00, digul din zona localității Cucu, comuna Odoreu, a cedat. În câteva clipe, puhoaiele au rupt totul în cale și au pornit spre oraș.
Jumătate din Satu Mare a fost înghițită de apă.
Oamenii au fugit cu copiii în brațe
Au fost momente în care timpul nu a mai avut răbdare.
Apa intra în case cu o viteză imposibil de descris. Mobilierul plutea printre ferestre sparte, iar curțile dispăreau sub valuri tulburi.
Mamele își ridicau copiii pe dulapuri. Bătrânii erau scoși pe umeri. Unii s-au urcat în poduri și au așteptat ore întregi salvarea. Alții nu au mai apucat.
Au murit 56 de oameni.
Peste 20.000 de animale au pierit odată cu gospodăriile măturate de ape.
Dar dincolo de cifre, tragedia a avut chipuri.
Chipuri de oameni care și-au văzut casa dispărând sub ochii lor.
Chipuri de copii care au rămas fără fotografii, fără jucării, fără amintiri.
Chipuri de părinți care nu mai știau unde să-și caute familia.
În multe locuri, după retragerea apei, a rămas doar noroiul. Un noroi greu, rece, care părea să acopere până și speranța.
Orașul văzut din bărci și elicoptere
Imaginile acelor zile au rămas pentru totdeauna în memoria colectivă a județului.
Bărci care treceau pe străzi unde altădată circulau biciclete și tramvaie.
Elicoptere care coborau printre acoperișuri pentru a salva oameni izolați.
Soldați, pompieri și voluntari care luptau contra unei ape ce părea fără sfârșit.
În luna mai 1970, România întreagă era sub ape. Peste 1.500 de localități au fost afectate, într-una dintre cele mai ploioase perioade din istoria țării.
Însă pentru sătmăreni, rana a avut altă adâncime.
Pentru că aici, la Satu Mare, oamenii au simțit că într-o singură zi au pierdut o viață întreagă.
După ape, a început lupta cu tăcerea
Când Someșul s-a retras, orașul nu mai era același.
Case distruse.
Străzi acoperite de mâl.
Ferestre fără lumină.
Oameni care priveau în gol, încercând să înțeleagă de unde să înceapă din nou.
Și totuși, printre ruine, Sătmarul a găsit puterea să se ridice.
Cu mâinile goale, cu lacrimi și cu solidaritate.
Vecinii au împărțit pâine.
Necunoscuții au devenit familie.
Oamenii au reconstruit case, poduri și speranțe.
Poate tocmai atunci s-a văzut adevărata forță a acestui oraș: nu în ziduri, ci în oamenii lui.
O rană pe care timpul nu a închis-o niciodată
La fiecare comemorare, numele victimelor sunt rostite cu aceeași durere.
Pentru că tragediile adevărate nu dispar. Ele rămân ascunse în fotografii îngălbenite, în poveștile bunicilor și în tăcerile celor care au supraviețuit.
14 mai 1970 nu este doar o dată din istorie.
Este ziua în care Satu Mare a plâns.
Iar Someșul, care astăzi curge liniștit prin oraș, poartă încă, nevăzut, ecoul unei tragedii pe care timpul nu o va putea șterge niciodată.
