More

    Bartolomeu Dragfi de Ardud, stâlp al creştinătăţii

    bartolomeu-dragfi

    În scurgerea vremii, deseori prin umblarea noastră, întâlnim diferite monumente dedicate unor personalităţi sau bătălii despre care nu ştim prea multe. Abia când suntem interesaţi de acele evenimente reuşim să le contextualizăm în epocile respective, înţelegem grandoarea personalităţilor şi importanţa acelor fapte. În amintirea glorioasei bătălii de pe 13 octombrie 1479, s-a ridicat un monument la Câmpul Pâinii, în apropierea Orăştiei. Foarte puţini însă ştiu că unul din actorii acelei bătălii a fost Bartolomeu Dragfi de Ardud, comitatul Satu Mare.

    Bartolomeu Dragfi de Ardud, personalitate complexă
    Personalitate complexă, care s-a dezvoltat la umbra tatălui său (Dragoş al Maramureşului) şi şcolit în marile bătălii ale vremii, Bartolomeu Dragfi a fost unul din răsfăţaţii sorţii. A beneficiat de o avere imensă şi, practic, cariera lui se suprapune cu domnia lui Matia Corvin, pe care îl va sprijini şi va participa alături de el la cele mai importante campanii militare. Bătălia de la Câmpul Pâinii îl va surprinde în poziţia de Mare Paharnic. Datorită conjuncturilor istorice din acele vremuri, Bartolomeu Dragfi va avea ocazia să cunoască şi să se împrietenească cu diferite personalităţi importante ale lumii de atunci. Doi dintre protagoniştii bătăliei de la Câmpul Pâinii, Ştefan Bathory de Ecsed, voievodul Transilvaniei, şi comitele de Timişoara, care era şi comandantul Regatului de sud al Ungariei, Kinizsi Pal, numit de către români Pavel Chinezu, vor rămâne alături de Matia până la moartea acestuia.

    Aceştia trei vor fi cei mai de încredere oameni ai lui Matia, care îi va răsplăti cu titluri şi demnităţi imense. Toţi trei s-au călit în diferite bătălii şi făceau parte dintre baronii militari ai Regatului. Ştefan Bathory de Ecsed a făcut primii paşi în carieră ca şi slujitor al curţii, după care a fost căpitan în garda regală a lui Matia şi îl va însoţi pe acesta în majoritatea campaniilor regelui. În anul 1478 la Kosice este numit voievod al Transilvaniei, iar în acelaşi timp, Pavel Chinezu este numit la conducerea comitatului Timiş.

    Regatul Ungariei dorea să-şi sporească dominaţia în zonă
    În această perioadă, Ungaria este prinsă ca într-un cleşte. Dorind să joace un rol politic important în Europa, Matia Corvin îşi va face o mulţime de duşmani. Va purta lupte cu Casa de Habsburg, cu dinastia de Lagello din Polonia, va încerca să-şi subordoneze cele două ţări române (Moldova şi Ţara Românească) pentru a contrabalansa influenţa Imperiului Otoman, care devenea tot mai ameninţător în sudul Regatului. În interiorul Regatului, unii nobili erau supuşi – mai mult de nevoie decât de voie, aşteptând prilejul de a trăda pentru a putea să se căpătuiască cu mai multe domenii şi privilegii.

    Asigurarea diferitelor flancuri cu oşteni şi comandanţi de arme credincioşi era o prioritate maximă a regelui. Trebuie luat în considerare şi un aspect pe care mulţi oameni din zilele noastre nu îl înţeleg: condiţia de nobil avea şi beneficii, dar în acelaşi timp şi responsabilităţi. Responsabilitatea nobililor era să apere ţara împotriva inamicilor externi şi interni. Unii dintre nobili nu s-au achitat de această sarcină şi lucrul acesta se va vedea în mod evident după anul 1521, când preocupaţi mai mult de ei decât de soarta ţării vor târî Regatul Ungariei într-o catastrofă care va culmina cu Bătălia de la Mohacs.

    Pe lângă faptul că nobilii trebuiau să participe direct la apărarea ţării cu armatele lor, aveau şi obligaţia de a-şi întreţine armata. Toţi oştenii erau obligaţi, cât timp erau mobilizaţi pentru armată, să trăiască din resurse proprii, iar lucrul acesta nu era uşor dacă nu aveau privilegii suficiente şi nu puteau să cumpere pe bani alimente şi hrană pentru caii lor. Unii nobili din rândul marii nobilimi nu erau dispuşi să plătească aceste costuri şi regele Matia ştia că nu poate avea încredere în toţi.

    Armatele otomane puse pe jaf
    Cum s-a ajuns la Bătălia de la Câmpul Pâinii ? Regele Matia ducea o politică de expansiune, dar în acelaşi timp dorea să-şi consolideze Regatul pe diferite flancuri. Nu trebuie să uităm, că în această perioadă, Transilvania era voievodat în cadrul Regatului Ungariei. Pentru consolidarea flancului sudic, Matia avea nevoie de linişte în Ţara Românească, care şi ea era zguduită de lupte pentru putere şi influenţa Porţii se facea simţită. Expediţia turcilor în Transilvania se vroia o lecţie dată lui Matia Corvin, pentru implicarea în susţinerea unor candidaţi atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească. Armatele transilvănene erau bine informate în privinţa turcilor atât din Moldova, cât şi de mişcările lor din Ţara Românească. Odată pătrunsă armata otomană în Transilvania, se dedau la jaf. Iată ce relatează Cronica Dubnicense:

    “Am socotit să fac amintire şi de aceea, că la anul 1479, a patra zi înainte de sărbătoarea fericitului mărturisitor Gallus, intrând turcii, aceia preacumpliţi, duşmanii noştri pe drumul Câlnicului, în părţile Transilvaniei, a fost mare oştire, cum se spune 34.000 de călăreţi, după ce au luat îndrăzneala din părţile apusene împreună cu voievodul numit Basarab cel Mic care s-a supus de bunăvoie căpeteniei turcilor …”
    Turcii se dedau la jaf şi la luarea de prizonieri. Unii vor afirma că peste 200 de localităţi au fost prădate. Cel mai mult au avut de suferit cei din zona Sebeşului.

    Este interesant de văzut şi perspectiva turcească asupra acelor evenimente:

    “Au luat multe mii de robi dintre băieţi şi bătrâni şi flăcăi. Pârjolind ţinutul acela, s-au îndreptat înapoi, după ce au devastat ţara ghiaurilor şi după ce, ducând cu ei robi, au luat cât au putut şi din postavurile ce se puteau lua …”

    Conducerea armatei turceşti care a invadat Transilvania era dintre cele mai strălucite, practic era elita armatei turceşti care era formată din fraţii Mihaloglu, Ali-bei şi Iskender-bei (Skenderberg). În fruntea acelora se afla un personaj deosebit de interesant: Isa-bei. Acesta juca un rol cheie în conducerea Imperiului Otoman. În momentul în care Isa-bei se întalnea cu Ali-bei pentru a-i înmâna sfaturile sultanului cu privire la expediţie, cel din urmă îl laudă în acest fel:

    “Esti domnul nostru în imperiul inimii şi a sufletului, şeful şi sfântul pe acest drum”

    Cei doi fraţi erau foarte buni cunoscători ai teritoriilor româneşti şi ungare. Au participat la numeroase expediţii şi erau şi foarte buni comandanţi de oşti, distingându-se printr-o bună folosire a artileriei în diferite situaţii incomode pentru alţii. Isai-bei era omul de legătură între sultan şi beii şi akingiii din Balcani şi se bucura de un mare respect în armata otomană. Coordonarea armatei turceşti în Transilvania de către Isai-bei arată importanţa deosebită pe care o dădea Mahomed al II-lea acestei expediţii. Alături de armata turcă era prezent şi domnitorul Ţării Româneşti în exerciţiu, Basarab cel Tânăr (Ţepeluş) care vroia să-l elimine pe Laiotă Basarab, care era pretendent la tron şi se refugiase în Transilvania.

    Armata Transilvaniei a repurtat o victorie răsunătoare
    Armata creştină era comandată de către Stefan Bathory, care în anul 1479, ajunge jude regal şi a cărei preocupare a fost să organizeze armata Transilvaniei şi să o doteze cu cele mai bune arme. A fost un om foarte crud, dar un bun comandant de oşti. Sub conducerea sa se afla şi Bartolomeu Dragfi de Ardud, Anton Kendy, comandantul secuilor, judele şi primarul Sibiului George Hecht şi despotul sârb Demeter Jaknic, alături de Laiotă Basarab. Nu în ultimul rând trebuie amintit Pavel Chinezu, care era comandantul armatei Regatului de sud al Ungariei şi comite de Timişoara. Stefan Bathory, împreună cu armatele sale, îi urmăreau pe turci de la distanţă, aşteptând momentul potrivit ca să poată ataca. Îşi va aşeza armata lângă Şipot, pe un deal ce împrejmuia Câmpul Pâinii. Încărcaţi de pradă după acest jaf pustiitor, turcii se pregăteau de întoarcere. Ca loc de confruntare a fost ales Câmpul Pâinii. Confruntarea a fost dramatică, cei mai experimentaţi comandanţi de oaste a lui Mohamed al 11- lea, căliţi în marile bătălii ale vremii îşi vor găsi sfârşitul la Câmpul Pâinii. Stefan Bathory, înainte de bătălie, şi-ar fi îndemnat soldaţii cu următoarele cuvinte: “Cei care mor pentru aceste scopuri sfinte, câştigă într-o clipă ceea ce alţii o viaţă întreagă încearcă să câştige prin post şi abţinere: viaţa veşnică şi mărturie în cer”. A fost rănit la coapsă şi calul a murit sub el, iar el îşi datorează viaţa unui soldat, Antal, care îi va da propriul lui cal. Ceea ce a dus la haos în rândurile armatei turceşti a fost omorârea lui Isai-bei, care era considerat omul cel mai important al armatei turceşti. O cronică turcă descrie într-un mod foarte plastic omorârea acestuia:

    “Gaziul acela devenind martir pe calea celui drept, barba sa albă s-a înroşit de sângele de pe câmpul de bătaie.”

    Rolul hotărâtor a fost intrarea în luptă a experimentatului Pavel Chinezu, care se baza pe un grup de cavaleri bine echipaţi şi experimentaţi în lupte.

    ” … după acel mare şi curajos Stefan de Bathor, voievodul părţilor transilvane, ca un bun protector al neamului încredintat lui, punându-şi nădejdea în Dumnezeu, s-a împotrivit bărbăteşte cetelor turceşti, pe Câmpul Pâinii, aproape de Orăştie, împreună cu magnificul, puternicul şi prealuminatul principe Bartolomeu Dragfi de Beltek, tot astfel şi cu magnificul Kynysi, comitele Timişoarei, şi cu alţi oşteni ai curţii regelui, adică oarecari neamuri ale unor prelaţi şi baroni ai ţării, trimisese şi ajutoare din porunca regelui, împreună cu Bartolomeu Dragfi. După ce au aşezat cetele lor în rând şi au dat o ciocnire memorabilă, cu ajutorul lui Dumnezeu au secerat la sfârşitul luptei o biruinţă foarte mare şi vrednică de laudă împotriva numiţilor turci, aproape toţi turcii pierând aici, abia puţini scăpând aici cu fuga prin văi şi prin păduri. În lupta aceasta numitul Stefan voievod a fost rănit la pulpă, dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi-a redobândit sănătatea de mai înainte”.

    batalia-de-la-campul-painii

    Este interesantă şi perspectiva otomană asupra unor episoade consumate la Câmpul Pâinii:

    “Dar, când Mihaloglu Ali-bei a văzut că alaiul necredinciosului şi răufacătorului Pavel cneazul este asemenea unui munte, şi că acangii obosiţi şi neorânduiţi nu sunt în stare să se ciocnească cu ei, nu s-a luptat cu duşmanul său pentru a se măsura cu el, ci, făcând ca şi când şi-ar fi dat mâna, s-a tras de pe câmpul de batalie şi a plecat [ … ]. După retragerea şi plecarea lui Ali-bei, împreună cu alaiul său şi după ce banul Bechus a isprăvit cu Isai-bei, cneazul Pavel şi oastea transilvăneană au împresurat alaiul lui Melkocioglu.”

    Întreaga infanterie munteană care a fost de partea turcilor a fost masacrată. Ioan Cristea Pop susţine că: ” … Au scăpat totuşi câţiva dintre beii sultanului: Ali-bei (despre care Bonfini spune că a scăpat deoarece cunoştea limba vorbită de ciobanii din mărginime, Iskender-bei şi alţii au ajuns în scurt timp acasă, după ce au fugit prin Ţara Românească.”

    Potrivit lui Bonfini, ar fi fost lăsaţi în viaţă doar 50 de turci, dintre cei care promiteau răscumpărări importante, printre care şi fiul lui Isai-bei. A fost o victorie totală, care a uimit întreaga Europă, câştigată de o mână de oameni hotărâţi de a-şi apăra ţara şi identitatea creştină în faţa tăvălugului turcesc.

    Bonfini descrie foarte plastic sărbătoarea făcută de creştini în urma victoriei de la Câmpul Pâinii:

    “Mai târziu, când Bachus s-a înflăcărat în ei, s-au încins la dans de luptă. În timp ce dansau cu armele în mână, urletul mulţimii umplea totul, era o veselie generală. Şi Paul a fost invitat la dans: acesta a sărit în mijlocul cercului, a apucat cu dinţii un trup neînsufletit de pe jos de mijloc şi în uimirea spectatorilor s-a plimbat cu el în gură după care a interpretat un dans demn de Hercule. În această noapte a domnit veselia şi nu s-a dormit.”

    Victoria de la Câmpul Pâinii poate fi considerată una dintre marile bătălii ale Evului Mediu, care a oprit înaintarea turcilor către Europa pentru bună bucată de timp.

    “Acesta este Câmpul Pâinii! Se pare că natura a făcut anume acest areal” pentru lupte: şi lupte nu de oameni, ci de giganţi.”
    Aron Densuşianu, 1864

    Nicolae Ghişan

    pavel-chinezul

    ȘTIRI RECENT ADĂUGATE