More


    Iadul invidiei

    - Advertisement -

    Motto: “Cine nu se va lepăda de sine nu va fi liber” – Părintele Arsenie Boca

    Invidia este, am putea spune, un păcat la modă. Nu cred că există nicio persoană care să nu fi invidiat sau care să nu fi fost invidiată. Societatea în care trăim și ne desfășurăm activitatea este de așa natură încât diavolul ne insuflă cu abilitate în minte ispita invidiei, iar noi consimțim la această momeală, ajungând la gânduri, cuvinte și fapte care urmăresc discreditarea și decimarea psihică a aproapelui. Pierdem din vedere faptul că invidia contrazice atât bunătatea lui Dumnezeu, cât și iubirea de aproapele. “Numai eu contez! Numai mie trebuie să-mi meargă bine”, strigă invidiosul din toate puterile fiinţei sale tulburate. “Ce folos am eu dacă mă interesează soarta celor din jurul meu? Mai bine să trăiesc în minte cu impresia că eu sunt centrul acestui univers ostil, că eu sunt un fel de axis mundi şi că întreaga lume este datoare să graviteze în jurul persoanei mele. Înseamnă că sunt egocentrist dacă vreau să trăiesc bine? Cine ştie ce-mi rezervă viitorul. E un păcat faptul că nu suport gândul ca cineva să aibă parte numai de bucurii, iar eu numai de încercări? Succesul celuilalt mă înnebuneşte!”

    Invidia (pizma, zavistia) constă în părerea de rău pentru binele şi fericirea aproapelui şi în satisfacţia diabolică pentru nenorocirea şi suferinţa lui. Pizma se naşte din egoism şi mândrie, cultivând dispreţul faţă de ceilalţi, cel egoist şi mândru considerându-se a fi superior tuturor din toate punctele de vedere, chiar sfânt în comparaţie cu semenii săi. Ca atare, părintele Arsenie Boca zice: “Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului… Cea mai primejdioasă este mândria sfântului; de aceea, sfinţii adevăraţi sunt cei ce nu ştiu că sunt sfinţi, ce ţin morţiş că-s păcătoşi”. Invidia este un păcat de moarte pentru că se opune iubirii aproapelui, iubire ce constituie fundamentul relațiilor interumane. Din invidie izvorăsc ura față de aproapele, calomnierea, înşelăciunea şi chiar uciderea. Însă, invidiosul îşi poartă pedeapsa cu sine. El nu cunoaşte starea de linişte sufletească, întrucât se află într-o veşnică agitaţie şi suferinţă interioară sfâşietoare, cauzate de fericirea celor din jur. Doreşte fericirea numai pentru propria persoană şi se bucură doar când altora li se întâmplă nenorociri sau când sunt batjocoriţi şi dispreţuiţi. Uită că a pizmui înseamnă automat a te recunoaşte inferior celui pe care îl invidiezi. Una dintre părţile cele mai urâte ale acestui păcat capital este că apare şi se dezvoltă chiar între rudenii, prieteni şi apropiaţi, dar şi între cei care exercită aceeaşi profesie. Prin intermediul invidiei, diavolul reuşeşte să semene discordia între fraţi, între părinţi şi copii, între cei mai buni prieteni. “Invidia este boala prieteniei”, afirmă Sfântul Vasile cel Mare.

    Diavolul a semănat acest păcat pe pământ de la început, perpetuându-se până în contemporaneitate. Stăpâniţi fiind de invidie (într-o măsură mai mare sau mai mică), nu suportăm gândul că cineva poate fi la fel de sau mai capabil decât noi. Un chin lăuntric îşi face loc în fiinţa noastră ori de câte ori aproapele are o reuşită în viaţă. În loc să ne bucurăm pentru succesul lui, îi dorim răul. Ce folos mai au, în aceste circumstanţe, rugăciunea, postul, milostenia şi toate celelalte fapte bune pe care le săvârşim, dacă în suflete nutrim ură şi invidie faţă de propriul frate? Fiecare semen este un frate al nostru. Cum sperăm că vom dobândi iertare din partea lui Dumnezeu, din moment ce ştim clar că El ne porunceşte să ne iubim aproapele cu aceeaşi intensitate ca pe noi înşine? Apoi, ne întrebăm: de unde provine ura? Din pizmă. “Invidia şi ura, consemna La Bruyère, se unesc mereu şi se întăresc una pe alta în aceeaşi persoană”. La originea multor nenorociri, pizma are o contribuţie esenţială, dar nu lucrează individual, ci în colaborare cu lăcomia, minciuna, făţărnicia, prefăcătoria, împreună străduindu-se să împrăştie răutatea în lume. Reuşita lor depinde de alegerile pe care le facem noi în viaţă.

    Cunoscând ce este invidia – care presupune iubire exagerată de sine şi mândrie – şi ce consecinţe dezastruoase are pentru noi, pentru relaţiile noastre cu Dumnezeu şi cu semenii, este firesc să ne întrebăm: cum putem înlătura acest păcat, care distruge unitatea creştinilor, a familiilor noastre? Răspunsul este următorul: prin IUBIRE, prin DRAGOSTE, prin LEPĂDARE DE SINE. Lepădarea de sine presupune smerenie, o purificare a sufletului, o schimbare în bine a întregii noastre fiinţe, o mortificare a omului vechi şi zidirea unui om nou, călăuzit de iubire, dreptate, adevăr, sinceritate. Mai întâi trebuie să mori spre a învia. Trebuie să omori răul pentru a face să triumfe binele. Este nevoie de un exerciţiu de voinţă din partea ta, de o pocăinţă sinceră, urmată de o reală stăruinţă în bine, de o renunţare la păcat, la lumea plăcerii, la iadul invidiei, de dragul trăirii în raiul iubirii, comuniunii şi luminii lui Dumnezeu.

    Renunţarea te face stăpân. Pare paradoxal: cum e posibil să renunţ la ceva ce-mi aparţinea şi, în schimb, să devin stăpân al acelui ceva? Nu este o expresie lipsită de sens? Eram stăpânul acelui ceva când îl deţineam, nu când am decis să renunţ la el! Însă, acel ceva la care ai renunţat este păcatul. Chiar dacă iniţial păcatul ţi-a provocat plăcere, chiar dacă ţi-a oferit o falsă fericire şi o iluzorie împlinire, chiar dacă ţi-a prilejuit un câştig rapid şi necinstit, totuşi, în timp, prin voinţa ta liberă, te-a transformat într-un sclav, ajungând să nu mai poţi trăi fără el. Din stăpân ai ajuns rob. Cu toate acestea, în clipa în care, prin căinţă, ţi-ai venit în sine, călcând păcatul în picioare, ridicându-te deasupra lui, renunţând la el, ai redevenit stăpân al vieţii tale şi al lumii întregi, învingându-te pe tine însuţi. Este un semn că ai distins binele de rău, că ţi-ai folosit benefic raţiunea, această nestemată care nu poate fi evaluată, cu care te-a împodobit Dumnezeu spre a te uni cu El. Raţiunea, luminată de credinţă şi iubire, ne va ajuta să ne eliberăm şi de invidie, punând capăt suferinţei proprii şi suferinţei cauzate semenilor.

    Cel ce-şi iubeşte aproapele cu sinceritate, nu poate să-l invidieze, să-i gândească răul, să-l determine să sufere şi, mai ales, nu suportă nici măcar gândul că ar putea suferi vreodată. Să fim noi înşine în tot ceea ce facem. Să fim sinceri mereu!

    Preot dr. Cristian Boloş



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img