Motto: “Legea nestrămutată a dreptăţii lui Dumnezeu aduce peste capul tău ce ai adus şi tu peste capul aproapelui tău. Ce ai făcut ţi se va face; ce ai zis ţi se va zice; ce încarci pe altul ai să duci şi tu” – Părintele Arsenie Boca
“Dreptatea este facultatea de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine”, afirmă Sfântul Vasile cel Mare. Însă, această acţiune reprezintă o încercare presărată cu multe dificultăţi. Este anevoios să găseşti mereu cele mai optime soluţii în situaţii care apar uneori într-un mod iminent. Din fiecare decizie pe care o adoptăm trebuie să transpară cele mai bune intenţii, alături de dorinţa de a accepta şi promova valorile autentice, în detrimentul falsităţii, a ipocriziei şi a răului, în general.
În interiorul fiinţei noastre există în permanenţă un tribunal, în cadrul căruia mintea şi conştiinţa îndeplinesc rolul judecătorului, plăcerea este avocatul păcatului, iar frica de Dumnezeu apără virtutea. Întrucât suntem înzestraţi cu voinţă liberă (titlul nostru de glorie), putem înclina balanţa ori într-o parte, ori în alta; dar libertatea nu implică numai putere de alegere, ci şi responsabilitate. Deoarece avem înnăscut în noi un criteriu natural, scria Sfântul Vasile, prin care deosebim binele de rău, trebuie ca, în alegerea faptelor pe care le săvârşim, să facem o dreaptă deosebire între ele.
Sfântul Grigorie de Nyssa arată şi el că dreptatea este “deprinderea ce împarte tuturor egal şi fiecăruia după vrednicie”. Ne situăm în planul dreptăţii pământeşti. De exemplu, un judecător exercită dreptatea în clipa în care ia o decizie nu în baza iubirii sau a urii (simpatiei sau antipatiei), din considerente materiale, sociale, religioase, politice, ci urmând firii lucrurilor: pedepsind pe cei nevrednici şi graţiindu-i pe cei nevinovaţi. Dreptatea are, totodată, şi un sens spiritual-moral, confundându-se cu binele și neavând amestec/părtășie cu răul; nu se referă doar la partea juridică, ci poate fi definită ca o “sumă a tuturor virtuţilor, a tuturor bunătăţilor”, potrivit Părintelui Dumitru Stăniloae. A acţiona în conformitate cu dreptatea înseamnă a fi corect, sincer în gânduri, cuvinte, atitudini, manifestând concordanţă între intenţie şi faptă, înseamnă a spune mereu adevărul, evitând situaţiile conflictuale. A propaga dreptatea echivalează cu a fi om.
Pe lângă aspectul juridic şi cel spiritual-moral, mai putem vorbi, zice Sfântul Vasile cel Mare, şi despre o “dreptate imanentă”, care vine de la Dumnezeu, în calitatea Sa de drept şi suprem Judecător, fie pentru a ne îndrepta, după ce am greşit, fie spre a ne răsplăti, în urma unor fapte bune. Frica de pedeapsa divină şi dorinţa de răsplată ne ghidează foarte bine în viaţă, ajutându-ne să mergem pe calea spre Dumnezeu, spre Adevăr, Dreptate, Lumină, contribuind esenţial şi la stabilirea raporturilor de iubire, egalitate şi iertare între oameni. Părintele Arsenie Boca scria: “Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastră a venit vremea de plată sau ispăşirea. Ispăşirea nu-i o pedeapsă de la Dumnezeu, ci un mijloc de îndreptăţire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui Dumnezeu mereu ţine cumpănă între faptă şi răsplată, putem vorbi chiar de legea dreptăţii, ca o lege milostivă, prin care ne curăţim de petele faptelor rele. În vremea ispăşirii, când vin asupra noastră strâmtorările, dacă le răbdăm de bunăvoie, neumblând cu ocolirea, ne ajută Dumnezeu; iar de nu vrem să primim cele ce vin peste noi, că nu le înţelegem, nu ne ajută Dumnezeu, deşi El ar fi vrut”. Promovând dreptatea, vom acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine, respectând drepturile tuturor. În acelaşi timp, ne vom îndeplini şi îndatoririle faţă de Dumnezeu şi faţă de societate.
Cu tristeţe remarcăm faptul că dreptatea a devenit un principiu străin de lumea democratică în care pretindem că trăim: batem la uşi închise, completăm formulare, dăm curs birocraţiei, aşteptăm decizii din partea unor persoane care ne ignoră şi care hotărăsc de multe ori în necunoştinţă de cauză, în funcţie de beneficiile urmărite. Chiar dacă dreptatea terestră întârzie să se pronunţe, cea dumnezeiască nu va pregeta să se facă simţită şi, mai devreme sau mai târziu, dreptul va fi răsplătit şi răufăcătorul (dacă nu se îndreaptă) va fi pedepsit. Dumnezeu este şi iubitor, dar şi drept, iar noi, din judecători, putem deveni oricând judecaţi. Ajungând în acest punct, înţelegem afirmaţia Mântuitorului Iisus Hristos rostită în celebra Sa Predică de Munte: “Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura” (Matei V; 6), adică vor participa la masa lui Dumnezeu în Împărăţia Sa, dobândind fericirea deplină în viața veşnică.
În concluzie, voi reda cuvintele părintelui Arsenie Boca: “Dumnezeu nu pedepseşte toată răutatea tuturor aici şi numaidecât, precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor aici şi numaidecât. Chiar dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult îngerească şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi Îşi apără stăpânirea, cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap şi îi lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năpraznică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, atotputernicie asupra căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, Care ne întăreşte cu liniştea Sa. Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispită puternică, să se desăvârşească şi ea spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. Iar dacă, totuşi, uneori pedepseşte năpraznic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni şi, mai ales, să nu scadă în credinţă începătorii şi să nu se piardă dintre oameni cunoştinţa răsplătirii după fapte. Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu sfărâmă mereu porţile iadului cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute. Când cineva, cu faptele sale păcătoase, cade din dragostea Tatălui său, dă de dreptatea Lui, care îl va readuce la cale. Îi dă şi timp, doar va simţi să vină de bunăvoie; dacă, însă, nu bagă în seamă, îi ia şi timpul şi cade fără de veste urmărit de dreptate”.
Ca atare, să rămânem în dreptatea lui Dumnezeu şi să ne eliberăm prin adevăr!
