Mi-am dozat de-acum așteptarea păcii muncind, inclusiv noaptea târziu, pentru a-i da lui Dumnezeu odihnă. Știu. Pare orgoliu ce spun dar e adevărat. Am descoperit, în puținul timp pentru cuvinte, un text excelent al lui Mircea Anghelescu- Pamfletul la ordinea zilei (în vol. Literatura între două lumi(…), Ed. Spandugino, 2022, p. 287- 294), care mi-a relevat o regândire asupra pamfletului. De acolo, dintr-un titlu al lui Ion Vinea folosit și de Magda Răduță (ed.) în antologia pamfletului, dăruită la Editura Humanitas în 2017, mi-a venit gândul editorialului de marți, înfricoșat de ura în cheia căreia citesc unii dintre contemporanii mei momentele grele ale omenirii de Est.
În vremea când pruncii plâng cu glasuri răgușite dorul și foamea, răspândirea firii lor copilărești prin taluzurile de ură ale falșilor maturi, să mai adaugi ură și contondența negândirii în balanța clipei îmi pare absurd. Totalmente absurd.
Nu e vorba de nici o cenzură. Acolo unde autocenzura eșuează ar trebui să te scoți singur din priza mimării culturii media și să fii rușinat de gramatica urii căreia te faci părtaș.
Suntem înaintea unui exercițiu deloc de laudă
În fața unui cameleonism al durerii false, ascunse în grija unui ”aproape” ignorat număr de ani buni. Ignorarea memoriei săracilor duce, dese ori, la pierderea încrederii lor.
Nu. Primii care frâng acum sărăcia sunt ei, săracii despre care guriștii de pripas vorbesc ca despre niște insecte din colecția propriului insectar.
Săracii sunt mereu cu noi
Sunt mereu înaintea noastră. Sunt mereu în arcul de atenție al celor care vor să vadă, să înțeleagă și să ajute. Sunt mereu aici. Cu noi. De ce simt unii să-i pună pe săraci împotriva săracilor? Transferul săracilor dintr-o lume într-alta trece prin viața noastră cotidiană. Sunt asemeni unei transfuzii pline de sens pentru revenirea corpului social al Țării.
Oare dacă privim în ochii lor nu-i așa că ne revenim? Nu ne reconstituim arcada de rezistență în Evanghelie? Dinaintea unui astfel de flux de energie umană, chiar mai este nevoie de răutatea noastră, de exigența noastră mai apropiată de irealismul homeric decât de politicianismul coleric în care ne hrănim himerele?
De unde răutatea? O ură expresiv – insinuată într-un foetaj împănat în magnifică nedreptate.
E vreme de furtună dureroasă. Nu putem să adăugăm răutății – răutate, decât dacă suntem mai apropiați de iad decât de Împărăția lui Dumnezeu. O lume răstignită umple rănile ideologice cu sângele ei nevinovat. O cultură a complotului- din stânga în dreapta ori dreapta în stânga cu aceeași obstinație – obturează șansa de a ni-l trăi pe Dumnezeu ca pe o noutate (cf. Nicola Reali, Ideea per un’antropologiateologico-pastorale, Marcianum Press, Venția, 2021, 153 pg.) ca pe o înnoire, pentru că vremea este a face Domnului, a-i lăsa loc să lucreze.
Rănind cu ură pe cei răniți de noaptea adâncă din mintea altora nu ne facem parte unei învieri de sens în inimile lor; nu-i reanimăm și nici nu-i așezăm în cumințenia de care au nevoie ca să trăiască … în cumințenia în care vrem să trăim.
E nevoie de liniște dacă vrem să ascultăm Adevărul
Zgomotul de ură care asurzește mahalaua de interese de rating, absorbe singurul adevăr valabil în veșnicie: aproapele nostru este viața noastră! Îl diluează cu izomorfismele unui război sufocant. Al urii de dramă. Ecuația ce pare simplă, pe care o exprimă această ură, doare: drama noastră e mai mare decât drama lor. Chiar așa să fie? Poate. Dar toate dramele ar fi tragedie fără Hristos viu, fără de El în mijlocul nostru.
În aceleași timpuri … la vremea de suficiență hapsână a ilustrelor voci de budoar imagistic, în Gara de Nord, refugiații împart hrana cu oamenii străzii zgribuliți de frig și neodihnă. Unii visează la transferul de putere. Doar ei trăiesc pe viu cel mai important transfer: transferul de sărăcie.
Și partea cea mai frumoasă din tot acest freamăt al străzii este că, în pâinea înghețată … sub lacrimile lor, bate inima lui Dumnezeu, o Inimă care ne iubește pe toți: săraci …și mai puțin săraci.
Părintele Constantin NECULA
