Nu ni s-au uscat bine lacrimile sufletului … odată cu trecerea la Veșnicie a domnului Doru Dinu Glăvan, Președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România … și iată că Dumnezeu l-a chemat la Sine, după fix cinci luni, pe prietenul și colegul nostru Mitică Țimerman, redactor – editorialist și realizator de emisiuni, creator de valori și formator de destine în domeniul gazetăresc.
Oare când se vor opri spaimele despărțirilor temporare ale celor dragi? Cât ne vor costa aceste ”pelerinaje în Lumea celor Drepți” pregătite și asumate de jurnaliștii, oamenii de cultură și de artă, care ne-au părăsit prea devreme … lăsându-ne de cele mai multe ori descoperiți și nepregătiți.
Acestea au fost o parte din gândurile care mi-au încercat liniștea ultimelor zile … până când, ca și răspuns de la pronia cerească, am primit prin e-mail o scrisoare de la o cititoare fidelă a ziarului nostru, pe care permiteți-mi ca să o redau:
”Stimate domnule Valeriu Ioan,
Mă numesc Valentina Ilarie și aș dori să semnalez, prin Cotidianul Gazeta de Nord-Vest, anumite aspecte ce țin de etica morală și conduita comportamentală a cetățeanului român în societatea modernă. Aș dori ca următoarele cuvinte ce le aștern pe hârtie, prin intermediul acestei scrisori, să fie o chemare la deșteptarea conștiinței morale a tinerilor, un îndemn la renașterea patriotismului, un apel la pace și întoarcere la ce ar trebui să fie adevăratele valori.
„Tu aşează-te deoparte / Regăsindu-te pe tine / Când cu zgomote deşarte / Vreme trece, vreme vine”, își aclama superba ”Glossă” în crez existențial marele poet Mihai Eminescu.
Meditez de ceva timp asupra a ceea ce se întâmplă în jurul nostru, în această ţară, în fiecare zi … în …, în …. în … punând întrebarea: aşa se comportă şi se manifestă o mare parte din generaţiile tinere (cu mici excepţii), dar și cele mai puțin tinere, populații care duc omenirea spre involuţia sărăcuțului și neîmplinitului „Homo Sapiens” şi întoarcerea la maimuţă? Asta dacă Teoria Darwinistă a stat vreodată real în picioare, lucru discutabil la infinit.
De unde am pornit … și unde s-a ajuns?
„Nimic nu e pe bune / Bunătatea-i slăbiciune… / E prea lacom aproapele, fratele, / Când eşti la greu, lumea îţi întoarce spatele…” („Hurricane“ – Antonia si Puya) …
Parcă niciodată atât de acut ca şi acum nu am văzut în ţară atâta ură faţă de aproape, atât egocentrism exacerbat, atât folclor suburban creat special pentru ca ”să moară şi capra vecinului” sau mai rău „şi vecinul cu capră cu tot”; atât dispreţ faţă de valorile morale, atât refuz de educaţie, lipsă de „cei şapte ani de acasă”, atâta lipsă de iubire de neam.
Nu voi băga pe toată lumea într-o oală pentru că excepţii sunt, ştiu, dar mă îngrozesc să văd cum pioasele enoriaşe proaspăt ieşite de la biserică, îmbrăcate din cap până-n picioare în culoarea doliului, stau să se calce apoi în picioare, nu doar unele pe altele ci şi pe oricine le-ar sta în cale cu cărucioarele în hypermarketuri, pentru a beneficia de ultima sticlă de ulei.
Aşa e normal să fie România?
Mereu îmi voi aminti cu regret de o doamnă aflată la o vârstă înaintată, care la începutul „pandemiei” de Sars – Cov – II, stătea amărâtă, parcă cu lacrimi în ochi şi în nebunia şi frenezia de dinaintea intrării în stare de carantină zicea: „Aşa de răi sunt oamenii, au luat şi ultima bucată de drojdie din magazin, nu am mai găsit nimic, eu una sunt în vârstă, de abia aştept să mă duc dincolo…, să plec din lumea asta…”
E normal ca atunci când ieşi din casă să te fereşti să nu te lovească „maşina” pe trecerea de pietoni? (lucru ce chiar era să mi se întâmple recent, fără ca să fi avut vreo vină)
E normal ca tinerii să nu mai aibă vreun reper moral, să prefere dezmăţul, non-valorile, prostituţia şi drogurile? Să confunde libertatea pe care cu preţul vieţii şi al sângelui ne-au oferit-o înaintaşii noştri cu „libertinajul”?
Și până la urmă, nu-i așa că Domnul Eminescu a avut tot dreptul ca să arunce cu ”zbiciul cuvântului” peste timp și peste noi toți … creștini dar și păgâni … când în Scrisoarea a III-a ne scria peste veacuri: „Voi sunteţi urmaşii Romei? / Nişte răi şi nişte fameni / E ruşine omenirii / Să vă zică vouă oameni”
Am rămas uimită cum o ţară vecină poate să-apere pământul cu preţul sângelui, cu o dârzenie de nedescris. Nu fac politică, nu ţin partea nimănui, dar mă întreb dacă în ţara noastră, într-un episod similar ar exista sau mai există vreo picătură de patriotism, ca în cazul vecinilor din Nord. Să stau liniştită oare și să gândesc că tinerii noştri bolnavi de ”ego”-uri şi de selfie-uri, avizi de și disperaţi după like-uri, plini de drepturi şi privilegii, fără nicio obligaţie morală ne vor apăra, cum să nu … ar fi în stare unii bărbaţi mai efeminaţi să fugă primii peste graniţă în faţa femeilor şi copiilor sau să le spună invadatorilor că îi aşteptau de secole, cum să facă ei armată, disciplină, subordonare, ordine şi reguli stricte, când ei vin cu avocaţii la şcoală dacă nu le place nota dată de dascăl.
Lor le transmit că ”eu”, femeie și om, m-aş înrola câteva luni, dacă ar deveni armata obligatorie, precum într-o ţară mult mai civilizată decât cea a noastră unde şi femeile fac anual câteva luni de armată ca la carte.
Aş face armată pentru că nu mă tem şi cred că mi-ar sta chiar bine cu o armă în mână (nu vă imaginaţi aici că gândeam la vreo coasă şi eu îmbrăcată în negru, nu, nu…)
La final, vreau ca să îl citez pe marele poet – tribun Adrian Păunescu, care pentru ”o eternitate și ceva” ne redeștepta iubirea de țară și dragostea de neam prin frumoasele spectacole ale Cenaclului Flacăra: „Scoală-te Ştefane şi vezi-ți fiii / Că vremea în lume e grea / Credinţă veşnică patriei noastre / Jurăm, Măria Ta!”
Stimată Valentina Ilarie. Nu știu dacă acea parte din tinerii la care faceți referire își vor schimba valorile spre bine, după citirea acestui articol. Nu știu dacă foarte mulți dintre ei s-ar înrola câteva luni, dacă armata ar deveni obligatorie, datorită implicării României într-un conflict armat.
De asemenea, nu știu dacă românul nostru neaoș va reuși de acum încolo să nu se mai lase manipulat de zvonurile economico-financiare apocaliptice, lăsând și altora mult dorita drojdie de pe raft, dar și uleiul, făina și zahărul, necesare traiului nostru cotidian.
Ceea ce știu … este că trimițând această scrisoare, dumneavoastră v-ați învins poate teama de a spune public anumite adevăruri … și acest fapt v-a făcut mai liberă sufletește, ați devenit un formator de opinie, un potențial colaborator de ziar, într-o lume în care frica zilei de mâine, o potențială pierdere a propriei libertăți, sau chiar a vieții, ”mușcă ca și câinii turbați” în sufletele și destinele multor semeni, deposedându-i prin forță și teroare de unul dintre cele mai sacre drepturi ale omului … de exprimare.
Până atunci, cu speranța că putem construi o lume mai bună și mai dreaptă, vă mai așteptăm!
Valeriu Ioan
