Omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, are menirea de a ajunge asemenea Creatorului său. Dacă Dumnezeu ne vorbeşte prin Moise astfel: “Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Levitic XIX; 2), Mântuitorul nostru Iisus Hristos reactualizează această idee, afirmând: “Fiţi, dar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei V; 48). Prin întruparea Domnului Iisus, Dumnezeu Se face om asemenea nouă. Coborârea lui Dumnezeu la starea omului înseamnă posibilitatea urcării omului la starea lui Dumnezeu, scria Sfântul Grigorie de Nazianz. De asemenea, Sfântul Atanasie cel Mare afirma: “Dumnezeu Se face om, ca omul să poată deveni Dumnezeu” sau “Dumnezeu S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să poată deveni purtător de Duh”, să fie templu al lui Dumnezeu. Prin urmare, omul este chemat la sfinţenie, să devină o icoană vie a lui Hristos în lume. Pentru atingerea aceastui ideal, omul este dator, atât cât îi stă în putere, să-L urmeze pe Mântuitorul Iisus Hristos, imitând vieţile pilduitoare ale Sfinţilor.
Biserica lui Dumnezeu acordă o cinstire deosebită unora dintre fiii ei, care s-au mutat din Biserica luptătoare, de pe pământ, în cea triumfătoare, din cer, pentru că au trăit în gradul cel mai înalt după voia Domnului sau au primit martiriul pentru dragostea lui Hristos. Sfinţii sunt oameni care, renunţând la toate şi luându-şi crucea, încă din viaţa lor pământească au bineplăcut lui Dumnezeu, iar după moarte au fost învredniciţi de o parte din fericirea veşnică, pe care în mod deplin o vor primi numai după Judecata de Apoi. Pentru viaţa lor virtuoasă, pentru suferinţele îndurate în apărarea credinţei creştine, pentru dragostea lor faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, ei sunt numiţi în Sfânta Scriptură “prieteni” ai lui Dumnezeu (Ioan XV; 14), “casnici” ai lui Dumnezeu (Efeseni II; 19), “judecători ai lumii” (Matei XIX; 28). Începând cu viaţa lor în trup, Sfinţii au fost înzestraţi de Dumnezeu cu felurite daruri, motiv pentru care oamenii le-au dat o cinste deosebită. După trecerea la cele veşnice, cinstirea lor s-a manifestat în sărbătorile consacrate lor, în bisericile care le poartă hramul, în preamărirea faptelor şi a vieţii lor, în slujbele rânduite de Biserică întru pomenirea lor, în venerarea moaştelor şi a icoanelor lor şi în rugăciunile adresate lor spre a mijloci la Dumnezeu pentru noi. Activitatea lor permanentă constă în rugăciunea pentru mântuirea noastră. Atât în această viaţă, cât şi după moarte, Sfinţii se roagă pentru noi. Aflându-se în imediata apropiere a lui Dumnezeu, cunoscându-ne nevoile şi ascultându-ne rugăciunile, ei intervin pe lângă Dumnezeu pentru ca cererile noastre să fie împlinite. Cinstirea adresată cetei Sfinţilor poartă numele de “venerare”, spre deosebire de cea cuvenită lui Dumnezeu, numită “adorare” şi cea acordată Fecioarei Maria, numită “supravenerare” sau “preacinstire”. Ne închinăm Sfinţilor ca unor prieteni aleşi ai lui Dumnezeu şi mijlocitori către Dânsul. Această mijlocire a lor este bineprimită de către Dumnezeu, aducându-ne împlinirea cererii şi izbăvirea de păcate. “Sfinţii, remarca Nicolae Iorga, coboară cerul pe pământ”.
Ei constituie pentru noi modele sau exemple vrednice de urmat, datorită faptului că s-au străduit să întrupeze în persoana lor sfinţenia lui Iisus Hristos, devenind astfel următorii sau imitatorii Lui. Sfântul Apostol Pavel scrie: “Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos” (I Corinteni XI; 1). Sfântul Vasile cel Mare zice şi el: “Pentru a fi lăudaţi, sfinţii n-au nevoie de adaosuri străine, ci noi, cei din viaţă, avem nevoie de pomenirea vieţii lor pentru a o imita. După cum focului îi urmează de la sine lumina, iar mirului, mirosul plăcut, tot aşa şi faptelor bune le urmează neapărat folosul. Pentru această pricină nu este de mică importanţă cunoaşterea exactă a adevărului faptelor lor de altădată”. În acelaşi sens, Fericitul Augustin spune: “Dacă îi iubim pe Sfinţi, să-i imităm. Sfinţii mucenici au urmat lui Hristos până la a-şi da propriul lor sânge, până la a suferi după pilda Lui cele mai mari chinuri. Dar ei nu sunt singurii. După ei izvorul sfinţeniei nu a secat. În Grădina Domnului nu sunt numai trandafirii martirilor, ci şi crinii fecioarelor, iedera soţilor, violetele văduvelor. Să învăţăm dar, de la aceşti sfinţi, cum, fără a înfrunta suferinţele martiriului, un creştin trebuie şi poate să imite pe Hristos”. Cinstindu-i pe Sfinţi, noi Îl cinstim de fapt pe Dumnezeu, Care i-a umplut de harul Său divin, făcându-i vase alese ale sfinţeniei. Cinstirea Sfinţilor se înalţă, cu siguranţă, către Dumnezeu.
În legătură cu cinstirea Sfinţilor stă şi cinstirea sfintelor moaşte, care sunt rămăşiţe pământeşti din trupurile Sfinţilor, pe care Dumnezeu le-a învrednicit de nestricăciune şi le-a înzestrat cu darul facerii de minuni. Şi în ţara noastră se găsesc trupuri ale Sfinţilor, cum sunt, de pildă: moaştele Sfintei Parascheva la Iaşi, ale Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş în Timişoara, ale Sfântului Ioan cel Nou la Suceava. De asemenea, suntem datori să cinstim şi sfintele icoane, prin care se menţine vie legătura dintre credincioşi şi Sfinţi. “Cinstirea adusă icoanei se îndreaptă spre originalul ei” sau “către cel înfăţişat în icoană”, scria Sfântul Vasile cel Mare. Cinstim icoana pentru că reprezintă o persoană sfântă şi astfel, cel ce cinsteşte icoana îl cinsteşte, prin intermediul ei, pe Sfântul al cărui chip este zugrăvit pe ea. Icoanele îi aduc pe Sfinţi în bisericile şi în casele noastre. Privindu-le, ne ridicăm cu mintea spre acei “oameni îndumnezeiţi”, care ne privesc blând, senin, aşteptându-ne să facem şi noi parte din ceata lor, suntem pătrunşi la inimă de sacrificiile îndurate de ei din iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele, timp în care voinţa ni se pune în mişcare, dorind să ne asemănăm, prin fapte, cu aceste persoane sfinte şi prin ele cu Însuşi Dumnezeu, izvorul harului. În ceea ce priveşte venerarea Sfinţilor, Sinodul VII Ecumenic de la Niceea, din anul 787, a hotărât următoarele: “Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostoleşti şi prooroceşti, prin care am învăţat să cinstim şi să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pe sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriţi, pe sfinţii purtători de Dumnezeu şi pe toţi oamenii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea lor, pentru că ei ne pot face plăcuţi lui Dumnezeu, Împăratul tuturor...”
Sfântul este un om îndumnezeit, un om deplin, ajuns la vederea şi cunoaşterea lui Dumnezeu, trăind sub adierea harului dumnezeiesc, transfigurat prin răsfrângerea luminii Taborului asupra sa; este o persoană care părăseşte imanentul în dorinţa accederii spre Dumnezeu, unind Cerul cu Pământul. “Singurii oameni care nu pot fi suspectaţi că se înfioară în faţa morţii sunt Sfinţii”, afirmă Petre Ţuţea. Pentru ei moartea nu reprezintă o teamă, ci o bucurie care le mijloceşte întâlnirea cu Dumnezeu, pe Care L-au căutat întreaga lor viaţă, prin rugăciune neîncetată. Şi în zilele noastre trăiesc Sfinţi; sunt chiar lângă noi şi printre noi, dar, din nefericire, nu îi vedem sau nu îi recunoaştem, deoarece ataşamentul nostru exagerat faţă de plăcerile şi pasiunile trupeşti ne împiedică, ne obturează vederea, nu ne permite să ne detaşăm de această lume palpabilă şi simţuală, apropiindu-ne de Dumnezeu pentru a trăi cu şi în El. Sfinţii sunt oamenii în care Duhul Sfânt-Dumnezeu este prezent şi astăzi. Sfinţenia este un drum lung şi anevoios, pe care îl parcurgem în fiecare zi prin faptele noastre bune. Sunt sfinţi cei care luptă până la sfârşitul vieţii, cei care nu-şi pierd niciun moment nădejdea în ajutorul dumnezeiesc, cei care ştiu să se ridice după fiecare cădere şi insucces, pentru a o lua de la început, plini de iubire şi speranţă. Asemenea Sfinţilor pe care îi admirăm, să ne istovim în săvârşirea faptelor bune, deprinzând arta rugăciunii, umplând candela vieţii noastre cu undelemnul credinţei vii, lucrătoare prin iubire faţă de Dumnezeu şi de semenul nostru, dobândind harul Sfântului Duh. “Sfinţenia vine din dragoste, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Toţi cei ce cred şi iubesc cu adevărat sunt sfinţi”.
Toţi suntem chemaţi la sfinţenie. Acesta este mesajul pe care ni-l transmite Biserica prin intermediul duminicii întâi după Rusalii, intitulată „Duminica tuturor Sfinţilor”.
