De: Vlad Mulcuțan-Chiș
Împinși de la spate, de foarte multe ori atingem obiective doar pentru că “așa trebuie”. Dar ne-am întrebat vreodată, oare, de ce “trebuie” să fie “așa”? Am stat mult și am reflectat asupra tuturor provocărilor din viața învolburată a tinerilor. Din dorința de a ne încadra în trenduri, activități, sau chiar comportamente care par a fi la modă în perioada tinereții, recurgem la compromisuri care ar putea lăsa o amprentă greu de estompat pentru tot restul vieții. De ce? Pentru că tinerețea niciodată nu a reprezentat perioada de glorie a unui om.
Tinerețea reprezintă copilăria târzie în care trebuie să ne ridicăm singuri atunci când cădem și trebuie să ne asumăm responsabilități …
cu toate că încă îi avem pe cei dragi alături de noi, urmările tuturor deciziilor, acțiunilor și gândurilor noastre se învârt, de această dată, numai în jurul nostru. Alegerea drumului corect în viață, în perioada adolescenței și a tinereții, este precum trezitul de dimineață. Pentru unii mai devreme, pentru alții mai târziu, dar niciodată prea târziu. Copii în adâncul sufletelor noastre, vom rămâne pentru totdeauna; tineri și neliniștiți în sufletele noastre vom rămâne pentru totdeauna, deci vom avea întotdeauna rezervat dreptul de a greși, dreptul de a conștientiza, și dreptul de a îndrepta tot ce se mai poate îndrepta. Deci, cu siguranță, vom avea și șansa de a fi iertați pentru toate necugetările specifice vârstei.
Trăind un haos extins de la o extremă la cealaltă, avem impresia că problemele noastre sunt primordiale, că viața noastră ar trebui să reprezinte interesul tuturor celor care ne înconjoară și că soluționarea propriilor momente de impas ar trebui să reprezinte o muncă de echipă, nu una individuală …
în același timp, tot noi suntem cei care cu hotărâre afirmăm că suntem independenți și dorim cu toată ființa noastră să fim lăsați să trăim exact așa cum vrem.
Această răzvrătire, această antiteză reprezintă tiparul perfect în care se încadrează viața fiecărui tânăr … și nu, nu vreau să expun această situație ca pe o problemă, vreau să le transmit cititorilor mei ce, mai devreme sau mai târziu, se poate întâmpla astfel și cu viețile noastre, ale tuturor, și că fiecare greșeală înfăptuită azi reprezintă lecția de viață valoroasă de mâine.
Mesajul meu se îndreaptă și către cei care încearcă să își înece amarul cu arome ale dependenței…
pentru că viața este mult prea frumoasă ca să o trăim printr-o euforie indusă și mult prea trecătoare sau prin fum, ceață și scrum.
(,,Prinși într-o euforie indusă a aromelor dependenței” – desen pe foaie A4 realizat în acrilice. Maria Tămaș – 13 ani, elevă în clasa a VII-a la Școala Gimnazială ”Mircea Eliade” din Satu Mare)
Vă spuneam în ediția trecută că dulcele gust al fericirii nu ar avea aceeași aromă fără condimentele aduse de fiecare moment greu în parte. Dacă propriile cugetări și decizii ne-au adus într un moment de cumpănă a vieții, atunci tot în interiorul nostru zace și soluționarea tuturor problemelor. Gândiți limpede și obiectiv, fiți sinceri față de propria voastră persoană și adunați-vă toate resursele proprii pentru a vă transforma din false victime în bravi învingători. Puterea se află în propriul ADN, motivația în propria gândire și cârmele în propriile mâini.
În aceeași situație, am întâlnit și pacienți ale căror povești mi-au rămas întipărite în minte, oameni neputincioși aflați în fața suferinței și a bolii, nemaiavând resurse care să le garanteze liniștea zilei de mâine …
punându-și ultimele speranțe în forța divină și mai puțin în cea proprie sau a celor responsabili de tratamentul lor. Mulți dintre pacienții pe care i-am întâlnit își reperau suferința undeva în trecutul îndepărtat, cu mult timp înainte de a cunoaște ce înseamnă boala și în ce stare ne poate aduce aceasta pe mulți dintre noi.
Derulând firul vieții lor, continuă să gândească scenarii în care ar fi putut proceda mai bine, în care ar fi putut evita anumite situații, sau chiar în care ar fi putut fi cu totul și cu totul alți oameni. Nevoia de a găsi vinovată propria persoană pentru ceea ce li se întâmplă este, de foarte multe ori, superioară nevoii de a se face bine și superioară optimismului pe care cu toții l-ar merita la bătrânețe.
Cam acesta reprezintă tiparul acelei crize despre care vă spuneam că poate fi întâlnită la orice vârstă și fără excepție …
și m-aș bucura extrem de mult ca mesajul meu să ajungă, într-un fel sau altul, la toți oamenii care se află în impas în aceste momente. Celor din urmă, pacienților, le-aș reaminti că ei sunt bunicii sau chiar părinții noștri, care ne-au crescut cum au știut ei mai bine și au investit în noi toate resursele pe care le dețineau. Ne-au fost alături la primii pași, ne-au alinat durerea la prima căzătură și nu s-au abătut de la rolul de protectori poate că nici până în ziua de azi.
Odată ce timpul și-a lăsat amprenta asupra sănătății lor, datoriile lor devin datoriile noastre. În fața bolii, nimeni și nimic nu trebuie să fie tras la răspundere, fiind nevoie de o muncă de echipă pentru a-i readuce acasă de pe patul de spital pe toți cei dragi ai noștri. Așa cum după efort, perseverență și ambiție merităm cu toții să culegem roadele binemeritate, așa se cuvine să se întâmple cu toate sufletele care au muncit o viață, care au dat viață și care merită o viață pe măsura sacrificiilor.
Haideți să le fim alinare și binecuvântare celor care ne-au fost sprijin și călăuză la începuturile noastre!Când picioarele le sunt obosite, să-i învățăm să pășească cu sufletul!
Ne aflăm în Sfântul și Marele Post de pregătire la marea Sărbătoare a Învierii Domnului și vă invităm să urmăriți o interpretare deosebită a Rugăciunii Domnești TATĂL NOSTRU în limba aramaică, un moment de rugăciune susținut de Corala ”VOCI TRANSILVANE” a Casei de Cultură a Studenților ”DUMITRU FĂRCAȘ” din Cluj-Napoca, sub bagheta dirijorală a domnului Adrian-Nicolae COROJAN.
”Aramaica, limbă semitică înrudită cu ebraica și araba era, cu sute de ani înainte de Hristos, lingua franca a Imperiului Persan, din care a făcut parte mult timp și teritoriul Palestinei. Evreii, din sec I. d. H., o vorbeau permanent, deoarece limba ebraică devenise deja o limbă de cult, familiară doar celor care studiau Cărțile sfinte ale Templului și sinagogilor. De aceea atunci când Mântuitorul se adresa mulțimilor, așa cum s-a întâmplat pe Muntele fericirilor, sau în Predica de pe munte, El le vorbea în limba aramaică. Am cercetat mai multe variante, vorbite și cântate și m-am oprit asupra unei melodii străvechi, cântată de un călugăr palestinian, melodie pe care, în dorința mea de a realiza o variantă corală, am încredințat-o sopranului, vocilor de alt, tenor și bas, revenindu-le rolul de ison armonic, respectând tipicul cântării în comun, din zona levantină.” (Adrian-Nicolae COROJAN)
