De: LOREDANA A. ȘTIRBU – editorialist; responsabil Secția Cultură la VERTICALI PENTRU ROMÂNIA, Membră a UNIUNII ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI Filiala Satu Mare, Preşedintă a Cenaclului literar Cronograf;
Ningea cu fulgi mari și leneși. Unii i se așezau pe gene, alții pe buze, își trase nasul și își șterse cu mâneca mustața plină de promoroacă, omătul acoperise deja câmpia și satul de pe deal. Ascunse de ochii curioșilor, casele erau înconjurate de arbori înalți și groși. Din mijlocul satului de pe colină se înălța turnul bisericii de lemn, cu turla lungă și ascuțită, ca un ac, gata să străpungă cerul.
(DRAGOȘ GEORGESCU: ”riduri, rânduri”)
Era îmbrăcat cu o bundă mițoasă, ciobănească și o căciulă de oaie îndesată sănătos pe cap. Drumul până aici nu fusese chiar floare de ureche. Urcase și tot urcase, uneori pe poteci înguste, vecine cu hăuri sinistre, alteori prin ape repezi de munte. Dar uite că era aici. După atâția ani de căutări, era aici.
Bărbatul înalt cu trup de gladiator, călca apăsat, în urmă pașii lui erau acoperiți de omăt. Ca și cum nu ar fi trecut nimeni, ca și cum nu ar fi existat. Ulițele erau acoperite de zăpadă, nu era nici țipenie pe drum, parcă satul era abandonat.
O porni spre biserică, simțea că acolo trebuie să fie toți.
Deschise ușa cu putere, biserica era plină ochi de credincioși și toți își întoarseră privirile spre el. Arăta ca o nălucă, mare cât ușa și alb de zăpadă. În spatele lui vântul făcea vălătuci de omăt. Se lăsase o liniște mormântală, așa că tuși zgomotos și își scutură căciula și șuba. Zăpada zbură peste tot.
(RAMONA IOLANDA BUCȘA: ”Trei ierarhi, timp suspendat)
Un bărbat înalt și slab, cu plete lungi, albe și o reverendă neagră legată cu un brâu brodat cu fir auriu se apropie de el. Avea barba albă, stufoasă, pieptănată cu grijă.– Bine ai venit călătorule. Ce vânt te aduce în satul nostru?
– Te am căutat prea mult Omaz, rege al muntelui. Știu că ești tu. Tu, cel ce faci ca muntele să dea aur și bogății nenumărate. Te caut de foarte multă vreme.
– Cred că te înșeli, călătorule, nu știu despre cine vorbești, noi suntem oameni săraci.
– Timpul m a făcut mai înțelept, Omaz, oricât ți ai schimba forma și locul, tu știi că noi, cei din neamul Căutătorilor, vom fi mereu pe urmele voastre. Știi satul acela în care locuiați voi, acum îmi vine să râd, am trecut de zeci de ori pe acolo, poate de sute, în drum spre stâncă și nicio clipă nu am banuit că erati acolo. E ironic, nu ? Iar preotul satului, erai tu. Sutana te ascundea destul de bine.
– Ai găsit ce îți dorești?
– Da, datorită ție. Nu s - ar spune că poveștile astea despre spiriduși sunt adevărate. Cel puțin cele despre curajul lor. V - am urmărit ani la rând și nu am citit nicăieri despre o faptă de vitejie pe care voi să o fi făcut. Și dacă tot sunt aici, am să îți spun un secret, spiridușule, de fapt o poveste m a adus la tine.
Am auzit o demult, când eram copil, și nu știu cum s - a întâmplat, dar cu timpul mi a rămas în inimă și în minte. Am început să cred. Baba Nasta mi o spunea înainte să adorm și mie mi se părea adevărată.
–Ce poveste e asta?
– Povestea aurului tău. Se spune că odată, un cioban bătrân s a dus cu turma lui la păscut. Și a lăsat oile să pască și s a așezat să se odihnească sprijinindu se de o stâncă, de Negura. Deodată a auzit două glasuri, la început mai înfundate, dar apoi s au auzit mai clar. Vocile erau furioase. La început nu a înțeles prea bine ce spuneau, dar și a lipit urechea de stâncă și a înțeles că se certau cum să așeze aurul. Unul voia sa acopere aurul cu pământ, iar celălat, care se numea Omaz, nu voia. Când glasurile au încetat, ciobanul a căutat un loc să intre la aur, dar nu l a găsit.
Se întuneca, așa că a însemnat stânca și a plecat.
Ani la rând a căutat comoara și nu a găsit o. Într -o zi a dispărut și nimeni nu l - a mai văzut niciodată.
Cei care i au urmat s - au numit Căutători, cu timpul țelul lor s - a schimbat, nu mai căutau doar comoara lui Omaz, ci să fabrice aurul. Apoi au încercat sa fabrice aurul din orice, chiar și din pietre. Căutătorii nu s au temut de nimeni si de nimic.
– Am auzit, izbucnise o nebunie peste tot în lume. Parcă li se spunea cumva... a da!... alchimiști. Era doar o poveste, de ce ai crezut - o?
– Pentru că într o zi am găsit semnul primului căutator.
Ani la rând am căutat intrarea, știam că era acolo, undeva. Apoi, m am întrebat dacă nu ar fi mai bine să îi caut pe cei care au ascuns aurul. Am colindat lumea în lung și în lat. Am cercetat mii de documente ca să vă găsesc. Nici nu știi ce imaginație au oamenii... Unii spuneau că aveți dinți ascutiți și mâncați pământ. Aveți atâtea nume și chipuri, dar într - o zi, când cercetam un sat din nordul cel rece, am înțeles.
– Ești un om curajos, Căutătorule. Am admirat asta la tine.
– Cine s ar fi gândit că erați atât de aproape de noi, aproape identici cu noi. În aparență, nu aveți nimic special.
– Puterea noastră este aceea de a vă face să vedeți ceea ce vreți voi să vedeți. Mințile voastre sunt ușor de manipulat, Căutătorule, sunteți un neam slab care se crede puternic.
Voi căutați o putere care vă este interzisă. Noi am abuzat de ea, așa ca voi, am crezut că puterile noastre sunt doar ale noastre și putem face orice dorim cu ele
Așa că le am împărțit cu oamenii, v - am învățat lucruri care erau pecetluite. Până într o zi. De atunci așteptăm să fim iertați. Ne rugăm pentru asta, clipă de clipă. Acum pleacă!
Se dezmetici abia când îl pătrunse frigul. Era singur, satul dispăruse și toată așezarea, ca și cum n ar fi existat vreodată.
Se întuneca...
SPONSORII EDIȚIEI:
