Eteni – satul pe care Someșul l-a șters într-o singură zi
La numai aproximativ doi kilometri de centrul comunei Odoreu se afla odinioară Eteni. Era un sat adevărat, cu gospodării, oameni, animale, drumuri și o viață care își urma ritmul obișnuit, până în ziua de 14 mai 1970. Atunci, Someșul a ieșit din matcă într-unul dintre cele mai cumplite dezastre naturale din istoria modernă a județului Satu Mare. Eteni a fost inundat, iar ceea ce a mai rămas după retragerea apelor nu avea să fie reconstruit. Potrivit mărturiilor publicate în presa locală, ruinele gospodăriilor au fost ulterior nivelate cu buldozerele. Din satul de odinioară a rămas, practic, cimitirul. Este greu să-ți imaginezi astăzi că în acel loc au existat case, grajduri, grădini, fântâni și oameni care își știau vecinii după nume. În 1970, însă, Sătmarul a cunoscut o adevărată tragedie. Au murit 56 de oameni, peste 5.600 de persoane au rămas fără locuințe, iar aproximativ 40.000 de hectare de teren agricol au fost compromise. Eteni n-a mai renăscut.
Cucu – un alt sat înghițit de Someș
Nu departe, în zona Odoreului, în apropierea Mărtineștiului, se afla Cucu. Și el apare pe hărțile vechi, inclusiv pe Planurile Directoare de Tragere din perioada 1916–1959. După inundațiile din 1970, satul a fost lovit de aceeași soartă ca Eteni.
Someșul a distrus gospodăriile, iar ceea ce a supraviețuit viiturii a fost ulterior demolat. Într-o relatare din 2017, Cucu mai avea încă o urmă de construcție identificabilă, dar satul nu mai avea viața unei comunități. E impresionant să privești o hartă veche și să vezi numele Cucu imprimat acolo, iar apoi să mergi pe teren și să nu mai găsești aproape nimic.
Lunca Apei – satul din care a supraviețuit o biserică
Povestea Luncii Apei este poate una dintre cele mai emoționante.
Inundațiile din 1970 au șters și acest sat de pe fața pământului. Dar, spre deosebire de Eteni și Cucu, aici a rămas în picioare un martor al vechii comunități: biserica. Potrivit mărturiei lui Felician Pop, originar din Odoreu și copil în momentul catastrofei, din Lunca Apei nu mai rămăsese decât biserica, devenită ulterior mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului”. Uneori, un sat nu dispare chiar de tot, rămâne o cruce, un cimitir,o biserică sau un drum care nu mai duce nicăieri...
Văgaș – satul pe care l-a înghițit pădurea
Dacă Eteni și Cucu au murit sub ape, Văgaș, un fost cătun de pe raza comunei Tarna Mare, a avut o altă soartă. Acolo, în pădurile Oașului, s-au așezat cu mai bine de un secol în urmă familii venite din spațiul ceh, slovac și chiar rusesc. Erau oameni ai pădurii – muncitori forestieri și tăietori de lemne. Cătunul a primit numele de Văgaș, legat, potrivit explicațiilor publicate în presa locală, de ideea de loc rezultat prin tăierea pădurii, de „răritură” sau „făgaș”.
Destinul a făcut însă ca pădurea să recupereze, în timp, ceea ce oamenii îi luaseră. În documentele cartografice vechi, Văgașul poate fi identificat. În imaginile moderne, vechea vatră a satului apare ca un teren fără construcții. Satul făcut de oameni în pădure a fost, în cele din urmă, înghițit din nou de pădure, o ironie aproape poetică a istoriei.
Ganaș – satul redus la două clădiri
În comuna Acâș se află un alt nume care riscă să dispară din memoria colectivă: Ganaș. La recensământul din 2011 nu mai avea niciun locuitor. În teren mai puteau fi identificate doar două imobile – o biserică și o anexă. Ganaș este exemplul unei dispariții mai lente și poate mai puțin spectaculoase decât cea produsă de inundații.
Nu există o zi în care satul să moară, nu vine apa, nu vin buldozerele pur și simplu, oamenii pleacă. Copiii se mută la oraș, tinerii caută de lucru în alte localități sau în străinătate, casele îmbătrânesc, școala se închide iar magazinul dispare. Apoi biserica rămâne singură și într-o zi, satul există doar în acte.
Chighie sau Kigye – satul care a dispărut în legendă
Poate cea mai misterioasă poveste este cea a locului cunoscut astăzi prin Biserica din Pustietate, între Carei și Petrești. Localnicii îi spun Chighie sau Kigye. În jurul bisericii ar fi existat cândva un sat. Nu avem însă suficiente dovezi istorice pentru a transforma legenda dispariției sale într-un fapt documentat. Legenda spune că doi oameni au plecat cu căruțele la târgul din Carei. Când s-au întors, satul dispăruse, casele, oamenii – totul.
Ar fi rămas doar biserica, o cruce și doi butuci de viță-de-vie. Povestea este, evident, una de tradiție orală și trebuie separată de ceea ce poate fi demonstrat documentar. Dar tocmai această graniță dintre istorie și legendă a făcut ca locul să supraviețuiască în memoria sătmărenilor. Astăzi, biserica se ridică singuratică în mijlocul câmpului iar imaginea este tulburătoare: în jur sunt lanuri și cer, iar clădirea pare să păzească ceva ce nu mai poate fi văzut. Locul continuă să fie legat de tradiții de pelerinaj, inclusiv de comunitatea șvăbească din zonă.
Nicolae Ghișan
