Oricât de încrâncenate şi pătimaşe ar fi controversele determinate de documente istorice de arhivă sau de statistici riguroase, comentariile se cuvin păstrate în perimetrul realităţii. Chiar dacă aceasta nu le convine unora sau altora, din motive lesne de identificat. Departe de dorinţa de a stârni orgolii, recentele mele lecturi mi-au oferit prilejul unor însemnări relevante într-o dispută veche, rămasă într-o obsesivă actualitate. Acum, când Budapesta a făcut noi paşi provocatori în escaladarea unui aşa-zis conflict cu România din cauza Transilvaniei – exemplele nu sunt puţine – este binevenită evocarea, între altele, a unui moment memorabil, legat de această dispută ce se dovedeşte artificială mai cu seamă în contextul european actual. Încă din toamna lui 1944, când războiul mondial nu se terminase încă, I.V. Stalin era asaltat de lideri ai comuniştilor unguri. Printre aceştia se număra Matyas Rakosi, care trăise mai multă vreme la Moscova şi îi făcea curte generalissimului sovietic în delicata problemă a Ardealului de Nord, cedat de România Ungariei hortyiste în urma Diktatului de la Viena. Şi totuşi, la sfârşitul lui decembrie 1944, cu ocazia primirii delegaţiei române conduse de Gh. Gheorghiu Dej, Stalin a spus cu fermitate: “Transilvania va fi pe veci a României” (Transilvania vecino na Romînie”). Apoi a adăugat că poporul român a întors armele împotriva Germaniei, ceea ce ungurii nu au făcut. Aceste detalii nu pot fi excluse dintr-un comentariu realist despre Tratatul de la Trianon şi Tratatul de pace de la Paris.
Pe de altă parte, conform datelor preliminare ale recensământului populaţiei şi locuitorilor din România realizat în octombrie 2011 şi publicate de Institutul Naţional de Statistică în februarie 2012, populaţia ţării noastre este de 19.042.936 de locuitori, din care populaţia de naţionalitate română numără 16.869.816 de locuitori, reprezentând 88,65% din totalul populaţiei din România. Ceea ce justifică pe deplin definiţia din Constituţie conform căreia “România este un stat naţional unitar şi indivizibil”. În acelaşi timp maghiarii reprezintă 11,4%, iar judeţele Covasna şi Harghita ce cuprind cea mai mare parte din aşa-numitul “Ţinut Secuiesc” reprezintă abia 2,16% din totalul populaţiei României.
Statul român nu a urmărit şi nu urmăreşte asimilarea minorităţilor, conferându-le drepturi pentru conservarea identităţii lor etnice. De aceea, este regretabil faptul că liderii politici ai maghiarilor agită continuu spiritele cu fel de fel de revendicări inacceptabile şi jignitoare, prezentate în mod imperativ, deseori prin şantaj sau ameninţări absurde.
Voicu D. Rusu