De ce ne pleacă medicii?!, pare să fie o întrebare aflată pe buzele tuturor românilor. Răspunsul nu pare să fie unul foarte bine conturat. Nici chiar dacă am asistat, fără să vreau, la o discuţie între mai mulţi studenţi şi absolvenţi de medicină. Ca să pornim, totuşi, de la o premisă, studenţii şi medicii români nu mai au nicio barieră administrativă sau de recunoaştere profesională. La nivelul hârtiilor, românii sunt echivalenţi cu studenţii sau medicii din Comunitatea Europeană. La nivelul cunoştinţelor teoretice, uneori sunt mai buni. Mă rog, vorba viitorilor medici, aplicarea cunoştinţelor este însă diferită. Ca urmare, acum pot pleca foarte uşor şi cei foarte ambiţioşi, dar mai ales şi medicii obişnuiţi, “normali”, din grupul de mijloc. Iar motivaţia pentru unii este probabil puţin diferită.
Majoritatea doreşte în continuare realizarea profesională. Dar, în acelaşi timp, mulţi îşi doresc şi o viaţă de calitate. Ziarele însă trâmbiţează că majoritatea medicilor pleacă din cauza salariilor. Cred că mulţi pleacă şi din cauza condiţiilor de lucru. Ar fi foarte interesant dacă ar fi făcute studii de către Colegiul Medicilor din România pe această temă, pentru a înţelege şi medicii, studenţii, dar şi pacienţii, de ce se pleacă din România.
O întrebare inerentă ar fi: este rău sau este bine că există această libertate de mişcare, de altfel, garantată în cadrul Uniunii Europene. Tinerii medici, de care aminteam, spun că este bine. Ei spun că este bine pentru simplul motiv că acum o educaţie deosebită, cu stagii în străinătate, care era accesibilă doar unui grup restrâns de medici (ambiţioşi, maniaci, cu pile sau cu o combinaţie de astfel de calităţi), devine accesibilă şi medicilor “normali”, care sunt de o foarte bună calitate profesională şi care au un potenţial deosebit – dar care nu au fost dispuşi să facă “sacrificii” sau “investiţii” riscante în pregătirea lor.
O altă întrebare, ca şi o consecinţă logică, ar fi: câţi se vor întoarce? Nu foarte mulţi. Dar primii vor fi cei care au plecat motivaţi doar de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Este foarte uşor să ajungi la concluzia că peste tot în lume sunt avantaje şi dezavantaje. Iar din punctul de vedere al calităţii vieţii, un medic din România poate avea o viaţă mai de calitate în propria sa ţară. În România îşi are rădăcinile, familia, prietenii. În Occident devine un simplu număr statistic, devine un dezrădăcinat. Într-un oraş mare, gen Paris sau Londra, un medic trebuie să parcurgă zilnic ore cu trenul sau cu maşina de acasă până la spital şi înapoi. În România distanţa este parcursă în doar câteva zeci de minute. Concluzia le aparţine aceloraşi tineri.
Pe de altă parte, mai târziu şi mai greu se vor întoarce cei care au plecat din raţiuni pur profesionale. Pentru aceştia revenirea este posibilă, dar instituţiile care-i doresc trebuie să se implice. Astfel de întoarceri ar fi de succes, dacă persoana respectivă ar fi “head hunted” pentru un job cu o putere de influenţă mai mare a jobului pe care îl desfăşoară în Occident. Acest mecanism de reîntoarcere a oamenilor de calitate abia dacă a apărut în România.
Dacă ar fi să conturez forţat un răspuns, cred că medicii pleacă în special din raţiuni profesionale, iar pe termen lung, dacă s-ar reîntoarce, există şansa de a îmbunătăţi direct sau indirect sistemul medical din România, iar această şansă trebuie valorificată. Dacă se vrea. Nu de alta, dar sistemul sanitar este în plin proces de regândire, de eficientizare. Un mediu de lucru profesionist, cu dotări moderne şi cu o remunerare decentă, va opri, în mod cert, migraţia halatelor albe. Poate chiar va determina repatrierea unui număr însemnat de medici, care vor veni cu metode de lucru occidentale. Totul este să se dorească acest lucru.
Ciprian Bâtea
