Depersonalizarea umană, datorită lipsei de comunicare şi de respect faţă de mesajul transmis pentru analiză, se finalizează cu adevărate supărări transformate în comentarii dramatice. Ai vrea să spui ce crezi sau ceea ce ai constatat, dar n-ai cui să comunici „câte ceva” din observaţiile tale bine intenţionate. De aceea, oamenii cu idei se refugiază în prudenţa cuvintelor: „Spun ceea ce cred, dar nu spun ceea ce gândesc!”. Avem şi oameni generoşi, altruişti, care s-au încumetat, au avut curajul să-şi expună un punct de vedere, dar s-au ales cu dezamăgiri greu de suportat. Am avut ocazia să stau de vorbă cu astfel de oameni, care au ajuns la concluzia că e mai bine să rămână în „pătrăţica lor”, ca nişte marionete, să-şi finalizeze partea dintr-o lucrare şi „nimic mai mult”. Aceşti oameni depersonalituzaţi nu mai coboară „în arena vieţii” pentru a lupta în echipă, pentru un ideal sau un deziderat strategic, care să ducă la dezvoltarea unui segment al societăţii în care trăiesc. Aceşti oameni sunt dezamăgiţi şi stau retraşi în găoacea lor, în „celula” lor, fără entuziasm şi perspectivă. Alţii, nici măcar nu bagă de seamă cât de importantă ar fi comunicarea respectuoasă cu astfel de oameni dezamăgiţi de „prostia eternă”.Depersonalizarea umană, datorită lipsei de comunicare şi de respect faţă de mesajul transmis pentru analiză, se finalizează cu adevărate supărări transformate în comentarii dramatice. Ai vrea să spui ce crezi sau ceea ce ai constatat, dar n-ai cui să comunici „câte ceva” din observaţiile tale bine intenţionate. De aceea, oamenii cu idei se refugiază în prudenţa cuvintelor: „Spun ceea ce cred, dar nu spun ceea ce gândesc!”. Avem şi oameni generoşi, altruişti, care s-au încumetat, au avut curajul să-şi expună un punct de vedere, dar s-au ales cu dezamăgiri greu de suportat. Am avut ocazia să stau de vorbă cu astfel de oameni, care au ajuns la concluzia că e mai bine să rămână în „pătrăţica lor”, ca nişte marionete, să-şi finalizeze partea dintr-o lucrare şi „nimic mai mult”. Aceşti oameni depersonalituzaţi nu mai coboară „în arena vieţii” pentru a lupta în echipă, pentru un ideal sau un deziderat strategic, care să ducă la dezvoltarea unui segment al societăţii în care trăiesc. Aceşti oameni sunt dezamăgiţi şi stau retraşi în găoacea lor, în „celula” lor, fără entuziasm şi perspectivă. Alţii, nici măcar nu bagă de seamă cât de importantă ar fi comunicarea respectuoasă cu astfel de oameni dezamăgiţi de „prostia eternă”. Fără ajutorul comunicării, fie în familie sau în spaţiul public, suntem, devenim nişte: fiinţe depersonalizate, debusolate, stresate, anxioase şi lipsite de consistenţa trăirilor intense, productive. Minimalizăm comunicarea interpersonală, o terfelim şi o ignorăm datorită: infatuării, orgoliului personal, vedetismului, poziţiei sociale, averii şi a „banului din ladă”. De exemplu, când ai bani, la ce-ţi mai trebuie şi comunicare?! Pe drumul vieţii noastre am întâlnit oameni depersonalizaţi, care trăiau în afara sistemului de valori morale. De multe ori, trecem pe lângă ei fără să le întindem o „mână de ajutor”, chiar dacă nu ne-au cerut nimic. Ne refugiem în spatele cuvintelor: „Nu e treaba mea! De ce să-l ajut pe acest om? Nu am nimic de câştigat!”. Spre bucuria noastră există printre noi oameni, care nu gândesc în felul acesta. Au fost cazuri în care, semeni de lângă noi s-au aplecat asupra acestor oameni „rătăciţi pe calea vieţii”, consideraţi „morţi” din punct de vedere moral. În urma unor intervenţii inteligente, aceşti oameni au fost readuşi pe drumul cel bun al virtuţilor, al creaţiei şi relansării unor strategii politice sau economice. În ţările dezvoltate din punct de vedere economic, personalitatea şi valoarea unui om sunt stabilite şi apreciate cu respect, în funcţie de calitatea muncii pe care o prestează în sfera politicii, creaţiei sau producţiei. Deunăzi, am stat de vorbă cu un sătmărean, care a lucrat într-o ţară foarte dezvoltată din Europa. Acesta mi-a povestit despre faptul că, în momentul în care a dorit să se angajeze, a fost întrebat: „Ce ştii să faci?”. Sătmăreanul nostru i-a spus angajatorului ce ştie să facă, iar a doua zi a primit un test practic. În următoarea zi a fost angajat la firma din ţara respectivă pentru că a trecut cu bine testul. Peste câteva luni, sătmăreanul nostru, datorită profesionalismului său, a ajuns şef de secţie. Valoarea lui s-a materializat în rezultatele muncii sale. Poate aşa ar trebui să se întâmple şi la noi, mai ales în politică… Regândirea sistemului de apreciere a valorilor umane din societatea noastră, cred că ar reprezenta un pas important spre relansarea politicii şi economiei naţionale. Maximizarea profiturilor şi creşterea economică nu se pot realiza dacă nu dispui de valori umane competente, de profesionalism, de creiere care ştiu cum să „lupte” într-o lume în care concurenţa externă: „Nu doarme, nu tace şi nu iartă!”. Cu ajutorul unor astfel de valori umane, politice sau economice, strategiile de dezvoltare vor deveni flexibile, adaptate în permanenţă la schimbările, care intervin în politică şi în economia de piaţă. Din nefericire, de multe ori ignorăm, minimalizăm, proiectăm o imagine falsă şi „facem mişto” de oamenii valoroşi, indiferent de domeniul în care lucrează… Mai mult, acţiunile iresponsabilie demolatoare ale unor „lideri” au scopul de a depersonaliza anumite valori umane ale României, iar după ce reuşesc… acestea sunt transformate în nişte „roboţei”, care repetă invariabil cuvintele: „Noi muncim, nu gândim!”.
Dumitru Ţimerman