Hagi şi Maradona, spicuiri din presa vremii



La întâlnirea istorică Hagi – Maradona de la CM din Italia 1990
a fost prezent și trimisul special al Gazetei de Nord – Vest

Spicuiri din presa vremii și detalii de la acel meci, postate pe blog, luni, 20 iulie, 2009:

Nu trecuse bine miezul noptii si a trebuit sa parasim piscina si sticlele de bere, oferite cu generozitate de Loredana, ce punctau conturul apei. Cum care Loredana? Groza. Tocmai implinise 19 ani. Noi am aflat abia peste un an ca avea 19. Ne-a spus la toti ca are 20. Probabil ca sa nu-i indeparteze pe cei doi-trei admiratori italieni, gigolo cu trupuri sculpturale, care ii faceau toate mendrele. Cred ca ei platisera si lazile cu bere.
La si treizeci de minute fix trebuiau predate toate camerele, iar la ora unu fara cinci autocarul iesea pe poarta hotelului. Nici nu stiu de ce i se spunea hotel. Erau cateva hectare impanzite cu vile si un sediu central, undeva la vreo suta douazeci de km mai la sud de Bari, foarte aproape de tarmul neprimitor (stuf vulcanic) al Marii Adriatice. Vilele aveau fiecare cate doua apartamente cu living dormitor, bucatarie ultradotata (de la butelie pana la a douasprezecea lingurita), toaleta si veranda. Sediul central pe langa birouri, biblioteca si restaurant mai continea o sala de jocuri mecanice, o sala de spectacole unde era montat un televizor urias pe acea vreme (circa sase metri patrati), o sala de sport (cos de baschet, masa de tenis, fotbal de masa…), un bar si nu mai mi-aduc aminte inca ce.
Daca ne-am orientat in spatiu hai sa o facem si in timp: undeva prin miezul ciresarului, la nici sase luni de la evenimentele din decembrie. Mai exact, imediat dupa a nu stiu cata mineriada. Oricum. Imi fusese rusine sa privesc in ochii amfitrionilor in acele zile. Nu mi-era rusine ca sunt roman. Mi-era rusine doar de ce au facut in tara compatriotii mei. Cand priveam la televizor imaginile cu ortaci eram stanjenit de gandurile gazdelor noastre, dar si stanjenit la inceput, mai apoi indarjit, impotriva celor care sustineau sa cerem in bloc azil politic in Italia. Atunci aveam sanse imense sa primim azil. Albanezii inca nu incepusera marea debarcare, tiganii inca nu impresionasera Italia si “revolutia” transmisa in direct pe toate meridianele lumii crease un val de simpatie pentru toti romanii.
Asadar parasise autocarul poarta hotelului Marina di Ostuni (asa se numeste astazi; nu mai tin minte cum se numea atunci, dar sigur nu asa), virase spre stanga, trecuse prin satul de pescari Villanova si ajunseseram in increngatura de sosele ce treceau pe deasupra si pe dedesupt, ca daca nu cunosteai locurile precis o luai spre Brindisi in loc de Bari sau Ostuni in loc de Villanova. Nici nu urcam bine pe autostrada ca linistea se aseaza in autocar. Respiratiile deveneau din ce in ce mai greoaie, pe alocuri reverberand necontrolat aerul. Si Mec, fostul meu elev devenit prieten, avea fata intinsa de placerea somnului.
Dupa circa o ora de drum intins cu autocarul ce apartinuse pana nu de mult Biroului de Turism pentru Tineret (ba parca mai apartinea pe acea vreme) se vad luminile din Bari. Nu intram in oras. Autostrada aluneca pe alaturi in tacerea noptii si luminile nestinse ale Sfantului Nicolae care ne-a gazduit triumful din fata Rusiei si amaraciunea din fata Camerunului raman pe dreapta cu amintiri cu tot. Gandurile mi-au zburat la golul lui Lacatus din unghi sub bara. Mare jucator. La golul lui am sarit in sus cu bratele ridicate si cu unghiile muscand adinc din pulpa palmelor. Dupa ce mi-a trecut euforia un batranel italian din spatele meu m-a intrebat de ce m-am bucurat strangand din pumni. E semn ca nu m-am debarasat de comunism. Am privit uluit catre el. Apartinea unei alte lumi. Sentimentul culpabil se impreuna cu cel al contrarietatii: “Ce cauta mosuletul acolo?”. Mi-am dat seama mai tarziu. Hagi parca nu jucase contra rusilor. A fost suspendat. Se plimbau pe aleile circumvolutiunilor amintiri ale acelui gol incasat cu Camerunul datorita insistentelor octogenarului Milla. Emotiile ar fi fost mai mici in acea noapte.
Parasim autostrada Soarelui care urmareste in totalitate tarmurile Adriaticii indreptate vesnic spre rasarit in dreptul localitatii Canosa di Puglia si patrundem pe autostrada spre Napoli. Intram incet-incet in inima Cizmei si stiam ca, in negura de pe geam, pamanturile sterpe pe care cresc maslini mai mult artificial decat natural incep sa prinda viata, palcurile de iarba devin pasuni si culturile olive se indesesc. Pasunea devine teren arabil graul naltut si-arata zveltetea. E numai ora patru, dar orizonturile prind contur si pacla se destrama in fata ochilor nedormiti. Fac mereu aceleasi calcule si mereu imi da acelasi rezultat. In mod normal si noi si Argentina ne putem califica sigur la un scor de egalitate. Calificarea am putea-o obtine si daca pierdem la un gol cu conditia ca rusii sa nu-i bata pe camerunezi cu mai mult de trei goluri. Da, dar antrenorul camerunezilor este rus.
Il rog pe sofer sa opreasca sa vedem rasaritul. Ne indreptam spre spatele autocarului si, in timp ce soferul uda roata din dreapta spate, impreuna cu alti doi somnabuli privim roata mare ce distruge rectilinialitatea dintre Pamant si Cosmos. Pana aceasta nu se reface privim fascinati. Revenim pe locurile noastre si dormitam mai departe prin padurile ce ne impresoara. Nu pentru mult timp. Parasim subit monotonia autostrazii si intram pe o sosea carpita, mica si cu probleme atunci cand ne intalneam cu tractoarele si combinele ce se indreptau spre campul muncii. Dintr-o data atmosfera se incarca de voci. Mai intai somnoroase: “Vezi ca si astia au sosele proaste!?”. Mai apoi inecacioase: “Ce naiba am luat-o pe aici? Nici nu poate vira autocarul in satucul asta!”. In final impresionate: “Oau!”. Pasagerii din stanga se bulucesc peste cei din dreapta admirand muntele nascut direct din campie ce astupa in totalitate geamurile largi ale mijlocului nostru de transport. Vezuviu!
Au inceput sa ma copleseasca imagini netraite cu Noe si Scaramus, cu Nero si Jean Marais, cu Spartacus (da, asta se refugiase in craterul inca nestins al Vezuviului) si Belmondo. Era un amalgam in gandurile mele chiar si cand coboram din autocar in centrul orasului depre care se spune ca daca l-ai vazut poti muri linistit: Napoli. Era complet diferit de Bari. Totul se invartea. Ma ametea. Ma dezintegra si ma intrupa in aceeasi forma, dar cu alt continut. Totul pana nu am vazut o tanara familie de medici romani, companioni de drum, care furau doua tricouri de pe o toneta in timp ce vanzatorul se certa cu un elev de-a doispea, tot roman si tot companion, care incercase acelasi lucru. Mi s-a strans inima. Iar imi fugeau gandurile. Eu nu dusesem nimic de vanzare cu mine, dar ceilalti au umplut portbagajul cu tot felul de obiecte de vanzare. De la oglinzi si pana la o vioara veche. Cand i-am vazut la ce preturi le vand mi s-a facut concomitent sila si mila de ei. Intr-una din zilele ce trecusera am luat marfa la vreo zece insi, i-am intrebat cat vor sa obtina pe ea, m-am dus cu ea in piata si m-am intors cu cateva milioane de lire italiene. Le-am impartit fiecaruia cat a zis si am ramas in buzunar cu dublul sumei impartite. Doar vioara am refuzat sa o vand. De fapt nici n-am luat-o in piata. A vandut-o el ulterior pe doua milioane la Roma. Cred ca valora insutit mai mult.
Liberi pana la sase dupa amiaza. Mancare la punga. Ma uit la ceas si vad orarul pe undeva prin dreptul orei noua. Minutarul nu mai conta. Mec si cu inca vreo trei patru care aveau incredere in simturile mele de orientare m-au insotit. Am inceput sa ne plimbam pe una din marile artere ale metropolei. Trotuare largi, cu pomi insirati direct din asfaltul trotuarului, rasariti din metrul patrat de pamant si iarba alocat fiecaruia. Ceilalti priveau cu nesat vitrinele. Pe mine sticla in dosul caruia se derulau preturi nu ma tare atragea. Preferam curbura unei biserici sau a unei rochii mulate pe trup, preferam gravitatea unei cladiri imense suprapusa peste garduletul din jurul unui pomisor. Dar, chiar… De ce pomisorul acela are gardulet si restul nu au? M-am apropiat trei pasi de gardulet si m-am dat indarat doi. Inauntru erau tot felul de seringi si fiole. Cred ca de unica folosinta, dar pe atunci nu stiam ce sunt alea. M-am uitat speriat in jur sa vad daca se apropie cineva de droguri sa-si faca vreo injectie. Astazi cred ca de fapt erau medicamente pentru diabetici sau mai stiu eu ce boala.
Cu mintea iar bulversata urmaream multitudinea de masini ce treceau incoace si incolo si ma rasfatam pe toata latimea trotuarului. La un moment dat o femeie desena ceva pe jos. Am ramas prin apropiere observand-o cu atentie. Cu pasiune si ceva talent a asternut pe trotuarul racorit in prealabil cu putina apa imaginea Maicii cu Pruncul in brate. Pieta. S-a asezat alaturi si si-a plecat privirea. Nu arata si nici nu era imbracata ca un cersetor, dar lumea arunca destul de des pe insertul de pe trotuar monezi si din cand in cand mai plana si cate o bancnota spre chipul trist al Mamei. Gandurile m-au furnicat din nou si mi-am adus aminte ca doar cu o saptamana in urma, la Bari, vazusem pe o strada pe care nu circulau masini, la intrarea intr-un restaurant de lux, un alt fapt care m-a impresionat: un barbat inalt, proaspat tuns si barbierit, imbracat intr-un frac impecabil, cu gulerul camasii si mansetele de un alb imaculat, canta destul de bine la vioara arii si ariete; lumea nu statea sa-l asculte, dar trecatorii care se apropiau de el, aruncau in jobenul intors pe dale bani de toate natiile.
Am pornit mai departe cu gandurile mele si dupa o ora de mers pe aceeasi strada am ajuns in dreptul unui bazar ce se desfasura in stanga pe niste stradute mici si inguste. Doamna care zambea si isi prezenta marfa semana izbitor (poate numai in mintea mea) cu Claudia Cardinale. Am asteptat vreo ora, fumand cateva tigari, pana cand tovarasii (cuvant interzis in acea vreme) mei sau benoclat pe la toate tarabele. Am cumparat si eu de pe o troscoleta cu marfa alandala (orice luai costa 5000 de lire) niste pantaloni scurti de blugi pentru Gruita (baietanul meu cel mare) si niste tricouri mai acatarii pentru mezini. Ne-am intors pe acelasi drum si am cautat insistent sa o revad pe talentata desenatoare. Am ajuns in locul cu pricina si nici urma de ea. Nici de ea, nici de desen. Doar locul era mai curat decat primprejur. Au fost primele momente cand am trecut de la teorie la realitate in ceea ce priveste diferenta dintre notiunea de cultura si cea de civilizatie.
In fine. Ne strangem cu totii la sase la locul stabilit si pornim insotiti de politie catre Sfantul Paul. Imi controlam infricosat din cinci in cinci minute buzunarul cu biletul de intrare la meci. Altii le vindeau. Au venit din Romania pana aici si, ajunsi la poarta stadionului, se dezbracau de romanism pentru cateva zeci de mii de lire italiene. Mi-era ciuda pe ei. Daca as fi putut le-as fi amanetat eu pe toate numai sa nu patrunda rivalii printre randurile noastre.
Am patruns in catedrala, pardon(!) in stadion, cu doua ore inainte de inceperea meciului. Eram impresionat. La Bari vazusem cel mai nou stadion de anvergura construit special pentru Campionatul Mondial de Fotbal. Aici era altceva. Era atata istorie in jurul meu. Istorie a fotbalului. Stadionul San Paolo a fost construit in 1959 si este si la ora aceasta al treilea ca si capacitate din Italia dupa Il Meazza din Milano si Olimpico din Roma. Are 110 metri lungime si 68 de metri latime si se afla in cartierul Fuorigrotta. De fapt la inaugurare stadionul purta numele de Fuorigrotta. Era proaspat renovat si avea o noua masa a presei de 330 de locuri. Mai fusese “restaurat” cu zece ani in urma la europene.
Aici era “casa” lui Maradona. Acestui spatiu Maradona ii spunea “acasa”. Pe langa Maradona toti argentinienii spuneau ca joaca “acasa” cu Romania. Pe langa Maradona toti napoletanii spuneau ca joaca “acasa” contra lui Hagi. Eram mici. Cei aproximativ doua mii de romani eram marunti pe langa cei 15.000 de argentinieni ce-si desfasurau steagurile imense imprejurul nostru. Noua ne luasera cozile de la steaguri si drapelul Romaniei arata ca o carpa pe langa faloasele si imensele steaguri ale argentinienilor cusute cu fir de aur si prinse pe cozi incrustate. Si asta nu e totul. Ceilalti zeci de mii de spectatori erau napoletani, adica maradonisti.
Inca din meciul cu rusii devenisem pe nesimtite liderul galeriei romane. Cu fluierul in gura, cu toba incropita de Mec si ajutat de alti nebuni am miscat marea masa de simpli privitori veniti din Romania si scandarile s-au derulat aproape pe parcursul intregii partide. Doar spre sfarsit n-am mai avut glas. Mai mult de frica decat de oboseala.
In stanga Maradona. In dreapta Hagi. Alti jucatori parca nici nu mai evoluau pe teren. Prin secunda zece-cinsprezece un roman il faulteaza pe Maradona. Pret de o secunda doua se face o liniste mormantala, inexplicabila, dupa care explodeaza in timpane arhicunoscutul “Va … ….”. Abia peste trei minute ne-am mai dezmeticit. Se coagulase lichidul din vene si devenise visiniu, iar tamplele aveau culoarea prunei. La Bari era deja 1-0 pentru rusi. Repriza se scurge in aceeasi nota. Chiar si inceputul celei de-a doua este asemanator. Minutul 61. A picat golul si la noi. In poarta noastra. Monzon. Argentinienii erau peste tot. Dupa trei minute de la gol incep cu glas strangulat, dar continui din ce in ce mai in forta sa incurajez Romania. Timid cateva glasuri ma insotesc. S-a aprins fitilul si altii s-au contaminat. Incep sa zbier ROOO-MANI-A. Euforia devine generala. Nu-mi venea sa cred. Doua mii de romani dominau Stadionul Sfantului Paul. Am bagat fluierul in gura si nu m-am oprit pana la gol. Eram defigurat. Desfigurat si fericit. Minutul 68 l-a gasit pe oportunistul Balint in gura portii si n-a iertat. Am avut pentru un moment impresia ca Lung, Rednic, Andone, Gica Popescu, Klein, Sabau, Rotariu, Lupescu, Hagi, Lacatus, Balint si Jenei s-au uitat pentru o clipa spre noi si ne-au multumit. Sau am visat!?
Momentele de dupa gol au fost cumplite. Euforia se ineca din ce in ce mai pregnant in frica. Romania zburda pe teren. Plimba mingea si controla jocul. La Bari era 3-0 pentru rusi. Scorul era afisat perpetuum cu litere rosii pe o scala luminoasa intre doua etaje ale tribunei. Rosul acela care frige clpeste un pic si se schimba: 4-0. Argentinienii din jurul nostru devin aspri. Ii simt tematori. Le e frica sa nu dam gol. Si mie mi-e frica sa nu dam gol. Ba. Mai tare mi-e frica sa nu luam gol. Da de unde! Imi clantane fluierul uitat intre dinti de frica: nu cumva sa dam gol. Numai noi avem mingea. Uuf! Am scapat. S-a terminat 1-1. Ne-am calificat si noi si alb-albastri. Napoletanii. Pardon! Argentinienii. Da de unde. Ii vad pe toti precipitandu-se in graba spre portalul de iesire, uitandu-se chioras catre noi. Strig cat ma tine gura ca romanii sa mai astepte zece minute si in mod miraculos sunt auzit in harmalaia generala si in mod si mai miraculos sunt si ascultat.
Dupa cinci-sase minute ne indreptam si noi spre iesire. Cu pasi mici privim din capul portalului de iesire si ramanem inmarmuriti. Peste 1.000 de alb-albastri au facut culoar de trecere intre portalul de iesire si poarta stadionului, cale de circa 75 de metri, fluturau steagurile lor si scandau la unison: “Forta Romania”.
M-am trezit cu un drapel imens al nationalei Argentinei in mana si in scurt timp “carpele” tricolore erau fluturate de sudamericani si cateva din broderiile argentiniene erau purtate cu fala de romani.
Intr-un tarziu, dupa ce ne-am adunat de pe la carciumi, am luat drumul Romei. De fapt mergeam catre casa. Noaptea se lasa peste autocarul plin de oameni beti. Dimineata cand am oprit la Florenta eram cu sase mai putini in autocar, iar dintre cei prezenti doi baieti nu mai aveau portofele, o fata ramasese fara nici un bagaj, iar mie mi-a disparut drapelul argentinian.

Gruiţă Ienăşoiu

 





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts