După atâta democrație postdecembristă, Rușinea a reapărut în spațiul public în calitate de ,,Cenușăreasă”? Valoarea ei este conferită de calitățile virtuții corectitudinii personale în comparație cu ,,fățarnicii” din duelurilor politice. ,, Mi-ar fi rușine să ajung președinte așa cum a ajuns…”. Doamne și câți au ajuns pentru că i-a ajutat Cineva fără rușine…Ei, ,,Gurile rele” vorbesc prin târgul Democrației, că doar nu se știe dacă e sau nu adevărat! Când a existat o corectitudine cavalerească auto impusă, dacă privim retroactiv la alegerile din anii precedenți? Considerați că s-au rușinat anumiți candidați pentru alegerile locale, parlamentare și prezidențiale de susținerea colegilor de partid, de trădători și parveniți nu mai vorbim, pentru a câștiga în urma alegerilor o funcție confortabilă în statul democratic românesc? Cum puteți vorbi despre Rușine de parcă ar fi un reproș adresat unui câștigător în ,,alegerile corecte”? Poate nu cunoașteți adevărul expresiei: ,,Scopul scuză mijloacele”! Rușinea a fost alungată de multă vreme de prin părțile noastre mioritice, mai ales în momentele când la masa ,,tratativelor secrete” s-au împărțit funcțiile precum niște ,,daruri de Moș Nicolae”.
Fără rușine este considerat și ,,Cultul Personalității”, care nu a dispărut din societatea noastră postcomunistă. ,,Cultul Personalității” este în continuare adulat, ascultat și aprobat în cercurile restrânse ale jocurilor politice, ,,cu mască sau fără mască!”. Reproșul moral, care a îmbrăcat zilele acestea haina Rușinii, nu are nicio eficiență pentru a corecta un comportament imoral. Rușinea candidatului nu ar fi putut contracara Puterea ,,Cultului Personalității”. Dacă s-ar fi ținut cont de valorile Rușinii și ale bunului simț, astăzi ne-am fi bucurat de stabilitate economică și socială. ,,Corabia” economiei naționale ,,se scufundă”, iar ,,Cultul Personalității” și nerușinații acestuia nu înțeleg că fără antrenarea tuturor forțelor politice, sub cupola unei Coaliții reale inevitabile, nu e posibilă ieșirea din criză, fie ea politică sau economică. Rușinea este stăpânită de niște orgolii greu de înțeles în contextul în care Inteligența celor mai bune soluții ar trebui să devină ,,colacul de salvare” al perspectivelor pozitive democratice.
Spiritul de ură și răzbunare orbește Rușinea și capacitatea de conciliere, care se îndepărtează foarte mult de misiunea nobilă de a conduce o țară. Confuzia dintre dorința de a rezolva marile probleme naționale și lupta acerbă împotriva unui partid este nefastă pentru o gândire nouă, descongestionată de prejudecăți și lipsa unui dialog civilizat. Să nu uităm că au fost momente în care forțele politice au reușit să se unească, iar cele mai bune soluții au avut un rol benefic pentru România. Un politician realist, a afirmat zilele trecute în timpul protestelor de stradă, că în toate țările există un consens politic benefic pentru interesele naționale ale țărilor respective. Numai la noi există această lipsă de rușine, în urma căreia clasa politică a fost scindată în două, iar consecințele sunt cele pe care le vedem și le simțim în fiecare zi. Unii au proiectat tot felul de imagini false despre colegii din alte partide, incredibile și neactuale, fără niciun fel de rușine sau procese de conștiință, pentru a distruge concurenți politici destul de critici și implicați pentru a superviza acțiunile dictate de ,,Cultul Personalității”. Nimănui nu-i place să fie criticat, conform zicalei: ,,Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”.
Este incredibil cum poate ,,Cultul Personalității” să pună mai presus de toate dorința de a deține supremația Puterii cu orice preț. Vom vedea în perioada următoare ce se va întâmpla cu posibilitatea, se pare inevitabilă, a construirii unei noi Coaliții majoritare. Vor face concesii lipsite de orgolii, nerușinații ,,Cultului Personalității”? După unele analize ,,efectuate la rece”, se pare că perspectivele sunt destul de dramatice pentru unii politicieni ,,certați” cu valorile etice ale adevăratei Democrații. Istoricul Nicolae Iorga spunea despre Rușine:,,Cea mai mare rușine e cea pe care n-o vede nimeni: rușinea de tine însuți”.
Dumitru Țimerman
