Religia creştină cuprinde învăţătura de credinţă, învăţătura despre cultul creştin şi învăţătura despre viaţa morală. Aceste învăţături definesc trăirea sau viaţa creştină. Credinţa creştină şi cultul creştin rodesc aceeaşi viaţă creştină. Persoana care cunoaşte învăţătura de credinţă şi care participă la cultul divin public (în biserică), are datoria de a trăi o viaţă morală demnă, responsabilă, mărturisindu-L pe Dumnezeu prin faptele sale bune, demonstrându-şi calitatea de “creştin autentic”.
Viaţa morală creştină se cuprinde în: păzirea/respectarea legilor şi a poruncilor lui Dumnezeu, dobândirea virtuţilor, împlinirea datoriilor creştineşti, ascultarea/respectarea poruncilor Bisericii, înlăturarea piedicilor (ispite, patimi, vicii, păcate) care stau în calea fericirii şi mântuirii, împlinirea faptelor bune (ale milei trupeşti şi sufleteşti) şi trăirea în nădejdea/lumina împlinirii promisiunilor/făgăduinţelor lui Dumnezeu despre viaţa veşnică. Toate aceste coordonate pot fi sintetizate în următoarea idee: ascultarea şi urmarea Domnului Iisus Hristos, despre Care Dumnezeu-Tatăl a mărturisit: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (Matei XVII; 5). De asemenea, Maica Domnului, prin care Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc, ne îndeamnă: “Faceţi orice vă va spune!” (Ioan II; 5). De altfel, “fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Luca XI; 28).
Viaţa este un dar scump primit de la Dumnezeu (“Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină”, Psalmi XXXV; 9), de care omul trebuie să aibă mare grijă. Cel Care a dăruit viaţa, a dat şi legile ei. Regulile după care omul trăieşte, rodind prin fapte bune, se numesc “legi”. Ca atare, legea este un îndreptar, o călăuză pe drumul vieţii; ne arată calea cea bună, ferindu-ne de rătăciri. Fără legi, lumea şi viaţa nu pot fiinţa. După autorul şi originea lor, legile sunt: dumnezeieşti (date de Dumnezeu) şi omeneşti (făurite de om). După durata lor, legile sunt: veşnice (eterne) şi vremelnice (trecătoare). După firea sau natura pe care o stăpânesc, legile sunt: fizice (legile naturii, ale materiei) şi duhovniceşti (care conduc sufletele oamenilor). După autoritatea de la care provin, sunt: legi civile (de stat) şi legi bisericeşti (canonice). După poruncile pe care le cuprind, sunt: “legi poruncitoare” (care ne obligă să facem anumite fapte şi să împlinim anumite sarcini – legi imperative) şi “oprelişti” sau legi care ne opresc de la anumite fapte (legi prohibitive). După răsplata pe care o implică, sunt: legi penale (care pedepsesc faptele rele) şi legi morale (care răsplătesc faptele bune).
“Legiuitorul” cel mai mare al lumii şi al vieţii este Dumnezeu: “Să laude numele Domnului, că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit. Pusu-le-ai pe ele în veac şi în veacul veacului; lege le-a pus şi nu o vor trece” (Psalmi 148; 5-6). Legile lui Dumnezeu arată voia/voinţa Lui, susţinând ordinea şi buna rânduială în lume, în viaţă, pe pământ şi între persoanele umane. Voinţa Lui fiind neschimbată şi veşnică, şi legile Sale sunt statornice şi veşnice. Încălcarea lor aduce cu sine dezordine şi distrugerea vieţii. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, de când era “prunc” a împlinit voia şi legea Părintelui ceresc: “Iată vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule… Întru această voinţă suntem sfinţiţi, prin jertfa trupului lui Iisus Hristos, o dată pentru totdeauna” (Evrei X; 9-10); “Iisus le-a zis: mâncarea Mea este să fac voia Celui Ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (Ioan IV; 34). La fel suntem datori să facem şi noi: “Mergi şi fă şi tu asemenea” (Luca X; 37).
Legile lui Dumnezeu scot în evidenţă dragostea Lui, iar împlinirea lor dovedeşte dragostea noastră faţă de El, faţă de aproapele şi faţă de creaţie. A iubi pe Dumnezeu înseamnă a ne lipi cu toată fiinţa de El, ca de binele suprem şi de sfinţenia desăvârşită şi a-I sluji fără abatere şi cu orice sacrificiu, chiar cu jertfirea propriei vieţi, la nevoie. Prin iubirea de Dumnezeu, creştinul, pe de o parte, se eliberează de alipirea bolnăvicioasă de sine însuşi şi de bunurile trecătoare, iar, pe de altă parte, se uneşte în modul cel mai strâns cu Dumnezeu. Astfel, el se împărtăşeşte de o putere care îl ajută să treacă peste piedici şi să facă binele. Iubirea faţă de Dumnezeu se manifestă prin iubirea faţă de semenii noştri. Iubirea aproapelui reprezintă biruirea, cu ajutorul lui Dumnezeu, a grijilor exagerate faţă de noi înşine, precum şi apropierea şi intrarea în legătură cu semenul nostru, spre a-l sprijini ca pe un frate, cu vorba şi cu fapta, atât în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească, cât şi în privinţa vieţii trupeşti, fără a aştepta ceva în schimb din partea lui. Potrivit învăţăturii Mântuitorului, aproapele nostru este orice om, chiar şi vrăjmaşul (vezi: “pilda samarineanului milostiv”, Luca X; 25-37). Domnul ne cere să-i iubim pe vrăjmaşi (“Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”, Matei V; 44), fiindcă Dumnezeu “voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei II; 4).
Afirmasem că noi putem cunoaşte voia lui Dumnezeu din/prin legile şi poruncile Lui. Pe acestea le găsim în: 1. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie; 2. rânduielile firii omeneşti şi ale firii însufleţite şi neînsufleţite. Legile lui Dumnezeu sunt: fireşti şi suprafireşti.
Legea morală firească este legea dată de Dumnezeu pentru călăuzirea fiinţelor înzestrate cu judecată, raţiune, sentiment şi voie liberă/libertate de voinţă/liber arbitru. Se numeşte “firească”, deoarece este pusă de Dumnezeu în firea noastră şi o cunoaştem prin puterile fireşti ale cugetului nostru. Rostul ei este să ne ofere posibilitatea să cunoaştem ce este bine şi ce este rău, ajutându-ne să înţelegem că săvârşirea binelui este cerută de însăşi firea noastră şi că săvârşirea răului este împotriva firii umane. Despre legea morală firească, Sfânta Scriptură zice: “păgânii, care nu au lege, din fire fac ale legii” (Romani II; 14). Adică, cei care nu au lege dumnezeiască scrisă, se călăuzesc şi ei după o lege: legea morală firească, aşezată de Dumnezeu la temelia vieţii omeneşti. Păcatul întunecă, dar nu înlătură, cu totul, legea morală firească din inima omului.
Legea morală suprafirească este legea dată de Dumnezeu pentru a-l scăpa pe om de la pierzanie, care, căzând în păcat, nu mai auzea deplin glasul legii morale fireşti, lăsându-se călăuzit tot mai mult de îndemnurile păcătoase ale inimii sale. Despre legea morală suprafirească, citim în Sfânta Scriptură astfel: “După ce Dumnezeu, odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin care a făcut şi veacurile” (Evrei I; 1-2). Aceste cuvinte ne arată că există o lege suprafirească, dată înainte de venirea Mântuitorului (cuprinsă în Vechiul Testament) şi există o lege dată prin Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat (cuprinsă în Noul Testament).
Doamne, dăruieşte-ne sănătate şi înţelepciune spre a cunoaşte, trăi şi mărturisi credinţa cea adevărată!
Bibliografie: 1.“Biblia” sau “Sfânta Scriptură”, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti. 2.“Catehism creştin ortodox”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1990, pp. 173-175. 3.“Catehism ortodox”, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, pp. 105-107.
Preot dr. Cristian Boloş
