Cum a reușit un bucureștean să readucă spiritul românesc în ținuturile sătmărene

Printre numeroasele personalităţi care au contribuit la afirmarea naţional-culturală în Satu Mare după anul 1918 se numără şi George Mihail Zamfirescu, un tânăr intelectual sosit în această regiune din Vechiul Regat.

George Mihail Zamfirescu s-a născut pe 13 octombrie 1898, în Bucureşti şi stabilit pentru scurt timp, mai exact 2 ani (1922-1924) în oraşul de pe Someş. Activitatea desfăşurată de G.M. Zamfirescu în acele vremuri grele pentru promovarea valorilor româneşti în această parte a ţării nu a rămas fără ecou, Casa de cultură din municipiu purtându-i azi numele.

Destrămarea Imperiului Austro-Ungar a lăsat în urmă o Transilvanie maghiarizată, care cu greu va reuşi să şteargă toate urmele lăsate de zeci de ani de stăpânire străină. În Satu Mare, situaţia nu era cu nimic mai prejos, ba chiar una gravă, după cum reiese din presa locală a vremii. Se punea problema înfiinţării de biblioteci româneşti, şcoli pentru adulţi în care să se predea limba română, istoria şi geografia României, în care să fie trimişi obligatoriu funcţionarii publici şi muncitorii: „În aceste ţinuturi, avem şcoli româneşti, dar cu durere am constatat că elevii români vorbesc ungureşte chiar în localul şcoalelor şi mulţi români nu pun mâna pe o carte românească”.

Acesta era Sătmarul, în care va poposi G.M. Zamfirescu la patru ani de la eliberarea de sub ocupaţie străină.

„Regiunea Sătmarului şi Maramureşului, deşi e o regiune pur românească, este aproape cu totul desnaţionalizată; am constatat acest crud adevăr şi am socotit că una din cele întâi griji ce trebuie să avem este să-i învăţăm pe români româneşte, iar celor ce cunosc limba, să le dăm să cetească cât mai multe cărţi şi în special cu caracter naţional”. „Satu Mare”, 12 februarie 1922.

Dar cum a ajuns bucureşteanul G.M. Zamfirescu tocmai în îndepărtatul Sătmar ? Până în vara lui 1922, când soseşte în oraş, el fusese deja soldat în primul război mondial şi debutase, la numai 20 de ani, în „Literatorul” lui Al. Macedonski, susţinătorul său permanent. La doi ani de la debut, este prezent printre sătmăreni la chemarea lui Anton Davidescu, „o veche cunoştinţă şi bun camarad de zile bune şi rele” şi redactor-şef al ziarului „Satu Mare”, în care îi fusese deja publicată poezia „Thais”. Ajuns în oraş, G.M. va lucra ca angajat la Casa Cercuală de Asigurări. Era deja căsătorit cu scriitoarea Florenţa Georgescu, pe care-o cunoaşte la cenaclul lui Macedonski şi cu care va avea două fete, Gabriela, pictoriţă, şi pe Raluca, actriţă a T.N.B. şi viitoarea soţie a lui Ion Cojar.

Începuturile literare ale lui G.M. Zamfirescu au coincis şi cu perioada sătmăreană deoarece aici a scris prima sa carte, „Flamura albă”, prin editura revistei „Icoane maramureşene” şi tipărită în 1924 la „Simon şi Vescan”. Tot acum a conceput şi piesele „Cuminecătura”, „Gazda cu ochii umezi” şi romanul „Maidanul cu dragoste”, chiar dacă ele au apărut doar ulterior în volum.

Dar, trăind chiar în mijlocul maghiarilor şi al românilor maghiarizaţi, nu a durat mult până când G.M.Z. a vorbit maghiara la un nivel avansat. Atât de avansat că, în 1922, la Oradea, i-au apărut în volumul „Uj román költök” traduceri din opera sa şi a lui Ion Minulescu, Emil Isac şi Octavian Goga (care au chiar şi vizitat Satu Mare) şi Lucian Blaga.

La „Casina Română”, G.M.Z. obişnuia să ţină prelegeri sau să citească din diverşi autori ai vremii, cum era I. Al. Brătescu-Voineşti, sau din publicaţiile „Flacăra” şi „Ardealul”.

În oraşul de pe Someş, pe lângă activitatea de funcţionar în domeniul asigurărilor, G.M.Z. publică foarte mult în ziarul „Satu Mare”, alături de Anton Davidescu. Prin articolele sale, G.M.Z. milita pentru organizarea de biblioteci şi şcoli româneşti, şezători şi cercuri literare în satele sătmărene care să ridice nivelul cultural şi să stimuleze folosirea limbii române vorbită, încă, doar accidental. Cu toate acestea, el nu îi va neglija nici pe localnicii maghiari, el chiar dorind o colaborare a acestora cu românii.

Satu Mare, în perioada interbelică, a avut parte de peste 30 de publicaţii, apărute ca o stringentă necesitate determinată tocmai de acuta lipsă a acestora în timpul ocupaţiei străine desnaţionalizatoare. Câteva dintre acestea i se datorează chiar lui Zamfirescu, după cum reiese şi din numărul din 3 septembrie 1922 al ziarului „Satu Mare”. Atunci a fost anunţată apariţia revistei „Nufărul”, printre iniţiatori fiind şi G.M.Z. Publicaţia cuprindea literatură, informaţii despre ultimele noutăţi ştiinţifice, recenzii de cărţi legate de probleme şcolare. Printre iniţiatori se mai număra şi A. Davidescu.

„În Satu Mare va apărea revista «Nufărul», o continuare a curentului început în vechiul Regat de A. Nour, A. Davidescu, Chiru Nanov. Va cuprinde: literatură, informaţii despre ultimele noutăţi ştiinţifice. Printre iniţiatori, G.M. Zamfirescu. Va mai cuprinde recenziile cărţilor care tratează probleme şcolare”. „Satu Mare”, 3 septembrie 1922.

Un an mai târziu, începând din 15 martie 1923, tot G.M.Z. îmbogăţeşte mediul revuistic sătmărean prin editarea „Săgeţii”, o revistă satirică de astă-dată, parodiind texte ale scriitorilor cunoscuţi şi criticând autorităţile locale.

Tot din Satu Mare, în paralel cu activitatea de redactor pentru publicaţiile locale, G.M.Z. colaborează şi la „Cele trei Crişuri” (Oradea) şi „Cultura poporului” (Cluj).

Aceste activităţi de creare de noi publicaţii sau de colaborare nu erau o noutate pentru G.M.Z. deoarece el deja pusese bazele revistei „Eroii patriei” şi colaborase la „Literatorul”, „România nouă” şi „Universul literar” în timp ce era încă în Bucureşti.

Ucenicie teatrală. Actor, regizor, creator.

Cu nimic mai prejos decât activitatea publicistică a lui G.M.Z. pe meleaguri sătmărene în cei aproape doi ani de şedere în oraş este contribuţia sa la dezvoltarea locală a teatrului. Cu atât mai mult cu cât această activitate a depăşit limitele oraşului.

Dacă G.M.Z. nu mai avusese experienţe teatrale până la sosirea în Sătmar, nu acelaşi lucru se poate spune despre sătmăreni. Chiar dacă în oraş nu exista o instituţie teatrală oficială, localnicii au avut ocazii de a cocheta cu arta spectacolului actoricesc încă din 1790. Apoi, până la sosirea lui G.M.Z., mişcarea teatrală locală este tributară unor trupe din Debrecen şi Oradea, prefectului Alexandru Ferenţiu, în casa căruia a avut loc prima adunare generală a „Societăţii pentru Teatru Român din Transilvania”, lui Iosif Vulcan. Toate aceste evenimente teatrale au avut loc în diverse localuri, primul teatru din oraş fiind inaugurat la 20 martie 1848. La sosirea în Sătmar, G.M.Z. găseşte gata construită actuala clădire a teatrului, a cărui piatră de temelie a fost pusă în 18 mai 1889, deşi oraşul nu avea, încă, o trupă de actori profesionişti.

G.M.Z. va distribui actori amatori în piesele pe care le va monta, unul dintre aceştia fiind chiar el. Zamfirescu va milita prin presa locală pentru înfiinţarea unei trupe de teatru profesioniste şi va pune bazele Teatrului „Constantin Nottara”. Printre piese¬le de teatru regizate de G. M. Zam-firescu la Satu Mare, le putem remarca pe cele ale autorilor contemporani cu el : „Ariciul şi şobolanul” de Victor Eftimiu, „Patima roşie” de Mihail Sorbul şi „Se face ziuă” de Zaharia Bârsan.

„În 17 decembrie, Societatea pentru Teatru şi Cultură Românească va reprezenta pe scena Teatrului „Carmen Sylva” din Careii Mari comedia în 3 acte, „Patima roşie” de Mihail Sorbul. Piesa a fost condusă de G.M. Zamfirescu”. „Satu Mare, 17 decembrie 1922”.

Aceeaşi publicaţie îl prezintă întotdeauna pe scriitor printre cei care ţin discursuri cu ocazia evenimentelor culturale care au loc în oraş, cum ar fi reprezentaţiile trupei T.N.B., în cinstea căreia se organizau mese festive în sala mare a Hotelului „Dacia”. Ucenicia teatrală acumulată la Satu Mare ii va fi fost cu siguranţă foarte utilă în bogata sa activitate dramaturgică ulterioară.

Sursa: dependentiidecultura.wordpress.com