Localitatea Andrid este situată în partea sudică a judeţului, la graniţa cu Bihorul, în Câmpia Ierului, la 24 km de Carei, 22 km de Tăşnad şi 62 km de Satu Mare. Comuna cuprinde localităţile Andrid (reşedinţa comunei), Dindeşti şi Irina, localităţi străvechi ce se înşiruie de-a lungul terasei Văii Ierului.
Andridul apare pentru prima dată menţionat în sursele scrise în anul 1312. La finalul evului mediu şi în perioada premodernă, Andridul era un sat prosper, cu o populaţie care depăşea cu mult media localităţilor învecinate: în anul 1570, numărul iobagilor şi al jelerilor din sat era de aproximativ 400-500, iar cel al nobililor plătitori de impozite de 103. Andridul se conturează astfel ca un sat specific de nobili mici, în care până şi averea celui mai important moşier nu depăşea trei sau patru sesii iobăgeşti.
Numărul ridicat al locuitorilor se datorează în primul rând avantajelor zonei de mlaştină, care oferea resurse pentru creşterea animalelor în toate anotimpurile, materii prime pentru construcţii şi surse suplimentare de venit. O perioadă mai grea în viaţa Andridului o reprezintă finalul secolului al XVI-lea şi primul deceniu al veacului următor, când incursiunile turceşti încep să se înteţească şi în zona limitrofă a Principatului Transilvaniei ca urmare a conflictului prelungit (Războiul de 15 ani) dintre otomani şi habsburgi. Populaţia jefuită de trupele răzleţe s-a refugiat probabil în zone mai puţin expuse, numărul de locuitori din Andrid scăzând drastic la jumătate: în anul 1597, în localitate trăiau 53 de familii de iobagi. Tendinţa descrescătoare a numărului populaţiei din Andrid se menţine până în cea de a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când, pentru câţiva ani (1663-1670) satul este pustiu.
Abia după încheierea răscoalei conduse de Francisc Rakoczi II (1703-1711), lucrurile încep să revină la o anumită normalitate. În 1715, 25 de familii, iar în 1716, 48 de familii locuiau la Andrid. Este şi perioada în care numărul de români din sat creşte în mod semnificativ. Această comunitate distinctă etnic şi confesional se individualiza şi din perspectiva distribuţiei în teritoriu, formând un „cartier” separat de cel al comunităţii maghiare protestante. Diviziunea spaţială dintre populaţia celor două etnii se păstrează până în zilele noastre, conferind Andridului imaginea specifică unui sat mixt din Câmpia Sătmăreană.
Viaţa comunitară şi spirituală a locuitorilor din Andrid se desfăşura la rândul său separat în cadrul celor două populaţii, centrată în jurul celor două parohii (reformată şi greco-catolică) şi a şcolilor confesionale corespunzătoare, despre care avem informaţii încă din anul 1774. Până în secolul al XIX-lea se înregistrează unele schimbări în structura populaţiei din Andrid. Dacă proporţia locuitorilor de rit greco-catolic şi reformat rămâne asemănătoare, acestora se adaugă la finalul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor o mică comunitate romano-catolică şi una izraelită. Astfel, în anul 1851, în Andrid trăiau 915 reformaţi, 521 de greco-catolici, 53 romano-catolici şi 45 de persoane de rit mozaic.
Zona Andridului a suferit în secolul al XIX-lea de pe urma mai multor calamităţi naturale. Începând din anul 1829 şi timp de un deceniu, aici s-au înregistrat nu mai puţin de şase cutremure cu magnitudinea de 6-7 grade pe scara Richter, care au afectat sau chiar au distrus total unele gospodării. Dintre monumente, biserica reformată din Andrid a fost ruinată în 1832, necesitând reconstruirea totală.
Deşi din punct de vedere militar evenimentele revoluţionare din anii 1848-49 nu au un răsunet semnificativ la Andrid, izvoarele istorice ale vremii menţionează totuşi vizita în localitate a marelui poet şi revoluţionar maghiar Petőfi Sándor, care a petrecut câteva săptămâni la curia din sat a baronului Luzsénszky în preajma izbucnirii luptelor.
Tumultosul secol XX a adus mari schimbări în viaţa satului. La încheierea primului război mondial, în toamna anului 1918, comunitatea românească era în fierbere. Posibilitatea Unirii cu România a însufleţit mişcarea naţională din zonă şi a determinat comunităţile româneşti să-şi creeze propria organizare începând de la nivelul cel mai redus, cel local, cu Consiliile Naţionale Române şi Garda Naţională. La Andrid, aceste structuri, având rolul de a menţine ordinea şi de a asigura participarea activă a populaţiei la viaţa politică s-au constituit în data de 26 noiembrie 1918. Patru zile mai târziu, la Marea Adunare de la Alba Iulia, comunitatea din Andrid a fost reprezentată de deputatul ales de cercul electoral local, Tiberiu Roman.
Locul unde berzele sunt foarte iubite
De peste două decenii comuna Andrid este cunoscută ca localitatea cu cele mai multe berze de pe continentul european. Potrivit recensămintelor din ultimii ani, în România vin, anual, în jur de 5.000 de perechi de berze, iar cele mai multe îşi fac cuibul pe plaiurile sătmărene. O bună parte dintre ele petrec vara în comuna Andrid, în partea sudică a judeţului. „Bătrânii spuneau că barza este pasăre sfântă şi aduce noroc. Aşa că le-au primit cu drag întotdeauna. Ea nu-şi face cuib decât în apropierea caselor cu oameni buni. Acolo nu vezi toată vara şoareci, şerpi sau cârtiţe”, spune un localnic din Andrid.
O credinţă populară spune că nu e bine să le strici cuibul pentru că prezenţa lor fereşte casa de foc şi trăsnete. Aşa că în Andrid, dar şi în majoritatea satelor din judeţ, nimeni nu se gândeşte să le facă vreun rău. Oamenii cred că barza căreia îi distrugi cuibul se va răzbuna şi va aduce pe casă tăciuni aprinşi. Bătrânii îşi mai amintesc de o întâmplare care a avut loc imediat după război. Pe vremea aceea, casele erau acoperite cu paie, iar berzele îşi făceau cuibul pe hornuri. În sat locuia o familie, Bagossy. Erau nişte oameni răi la suflet, zgârciţi, ajunseseră la bătrâneţe şi nu aveau copii. Nimeni din sat nu le putea intra în voie aşa că, cu timpul, oamenii au ajuns să îi ocolească. Într-o primăvară, două berze au început să-şi facă un cuib pe casa lor. La vreo două zile, bărbatul l-a dat jos cu furca. Zilele următoare, a făcut la fel. Ori de câte ori încercau berzele să mai aducă câte un beţişor sau paie, el lua furca şi le arunca. Într-o noapte, casa i-a luat foc. Degeaba au sărit vecinii în ajutor, casa a ars în întregime. Mult timp după aceea se spunea că berzele au fost cele care au aprins casa. Faptul că în Andrid găsim cel mai mare număr de berze albe din județ, şi chiar din Europa (raportat la suprafața comunei), în anul 1997 localitatea a primit titlul de “Sat european al berzei”.
Nicolae Ghişan
