Fără doar şi poate că trecutul are un farmec aparte, mereu fiind de părere că oamenii altor vremuri aveau o viață mai bună decât a noastră, că obiceiurile și activitățile zilnice erau mult mai interesante decât cele din prezent și că, în sfârșit, în vremurile trecute oamenii erau altfel. Judecând după relatările istoricilor, după fotografiile din arhive și după mărturiile personale ale unor contemporani ai vremurilor trecute, putem spune că este adevărat. Da, în trecut oamenii trăiau diferit.
De-a lungul a câtorva ani am avut privilegiul de a scrie despre epoca interbelică a Sătmarului, unde oamenii aveau o eleganță aparte a spiritului, o frumusețe a tabieturilor cuceritoare, aveau un ritm tihnit al vieții, posedau perfect grația purtării și a manierelor și erau înzestrați cu multă decență și cumpătare. Poate că astăzi am ajuns să le apreciem valoarea pentru că ne lipsesc într-un fel. Indiferent de cauză, imaginile din interbelic ne ajută să reconstituim fidel un mod de viață pe care ne-ar plăcea să-l avem.
La finalul secolului al XIX-lea, numărul construcțiilor din piatră era foarte mic: trei sferturi erau realizate din lemn, văioagă sau chirpici, iar acoperișurile erau confecționate din paie ori șindrilă. După 1805, autoritățile administrative au demarat acțiunea de pavare a orașului. La început au fost utilizate scânduri de stejar pentru pavarea zonei centrale. Începând din 1808, piatra pentru pavare a fost adusă din alte regiuni ale comitatului, mai precis din Seini. După 1850 au fost pavate și celelalte străzi. În 1823, a luat ființă Comitetul pentru urbanizarea orașului, care avea sarcina să supravegheze și să coordoneze activitatea de urbanizare.
Pe lângă clădirile din piatră deja existente (Casa Vécsey), a început ridicarea altora noi: Casa Ormós, Teatrul de Nord, Hotelul Pannonia (Dacia) Turnul Pompierilor, poșta etc. De asemenea, au fost ridicate numeroase case de locuit a căror arhitectură, dincolo de particularitățile decorațiilor, a avut un caracter arhitectural unitar. Datorită creșterii numărului de construcții, a crescut și cererea pentru materialele de construcție. De aceea s-au dezvoltat și fabricile care produceau astfel de materii prime: fabrica de cărămidă (1894), fabrica ”Neuschloss”, fabrica de cherestea (1894).
În perioada interbelică orașul cunoaște o altă etapă de evoluție a urbanizării, influențată de faptul că Satu Mare devine centrul comitatului. Se construiește un nou sediu administrativ amplasat la colțul B-dului Traian cu B-dul Vasile Lucaciu (astăzi Muzeul Județean), se dezvoltă cartierul funcționarilor, se ridică Casa Națională, bisericile ortodoxă de pe B-dul Vasile Lucaciu și cea greco-catolică de pe strada 1 Decembrie 1918. Tot în acest interval de timp se deschide strada Valer Pop (actuala I. C. Brătianu) și se continuă extinderea orașului și pe malul stâng al Someșului.
Dacă ar fi să deschidem o fereastră a timpului cu vedere înspre Sătmarul interbelic, imaginea ce ni s-ar înfăţişa ar fi a unui curat orăşel de provincie, cu o economie bazată în principal pe producţia industrială alături de mici afaceri de familie şi diverşi precupeţi. O aşezare de câmpie în care viaţa se scurgea fără prea mari frământări.
“Municipiu drăguţ, e îngrijit ca majoritatea oraşelor noastre: centrul şi arterele mai principale. Cu toate acestea, Satu-Mare e impunător. Parcul englezesc din centru şi alte mici parcuri din diferite cartiere, edificiile publice imposante, şcolile monumentale, străzile şi bulevardele largi presărate prin mijloc ori margini cu flori, caracteristice oraşelor ardelene, îi dau un aspect de civilizaţie occidentală. Realizările cari i-au schimbat înfăţişarea de oarecare târg, se datoresc în întregime administraţiei româneşti. Spiritul gospodăresc şi ambiţios al foştilor primari, au făcut din Satu-Mare, inestetic şi timid de altă-dată, un oraş de toată splendoarea. (…). În comparaţie cu alte oraşe, escelează prin mulţimea şi varietatea fabricelor, prin împunătoarele-i localuri de şcoli şi mai ales prin apreciatele-i ştranduri, locuri minunat amenajate pe malul Someşului pentru recreare şi pentru băi în timpul verii. Ştrandurile constituie o particularitate a Sătmarului. Pentru aceste admirabile grădini, oraşul a fost decretat mai anii trecuţi, cu toată aşezarea lui de şes chiar staţiune climaterică.
Cele 11 şcoli primare de stat puţine în raport cu populaţia de şcolarizat, de pe cuprinsul municipiului, în majoritatea lor cu câte 8-12 catedre, sunt instalate în nişte clădiri cari nu prea întâlnesc rivalitate. Nu e cazul să mai amintesc de şcolile confesionale. În afară de unele modeste ecscepţii, în marea majoritate a cazurilor, şcolile noastre de prin oraşe şi chiar în Bucureşti sunt instalate în clădiri puţin corespunzătoare, cu totul nepotrivite. (…) Coşurile multiplelor fabrici, îl prezintă tuturor trecătorilor cu trenul dinspre Oradea ori dinspre Sighet, ca pe un oraş industrial şi comercial. Faptul acesta atrage asupra-i mulţimea voiajorilor de tot felul. (…) Diferitele soiuri de fabrici în frunte cu Unio marea fabrică de vagoane şi de laminare, apoi Fraţii Prinţ de tot felul de vase de bucătărie şi maşini şi alte diverse întreprinderi îi justifică reputaţia pe care şi-a creiat-o”, descria Constantin Gh. Popescu Sătmarul în numărul de debut al revistei sătmărene ’’Afirmarea’’ din martie 1936.
Nicolae Ghişan
