Istoricul localității Roșiori și a bisericii de lemn, celebră în tot imperiul Austro – Ungar

Localitatea Roșiori este așezată la jumătatea distanței dintre Municipiile Satu Mare și Baia Mare pe drumul județean 193. Este amintită în documente din anii 1302, 1412, 1492 în care se relevă că denumirea oficială până în 1920 a fost: Veresmart (Weresmarth) sau Vorosmart pe care localnicii îl pronunțau dialectal Vîșmort. Denumirea inițială a localității folosită de populația băștinașă încă înaintea trecerii sub dominația statului maghiar a fost de Roși sau Roșor.

Primul termen are înțeles de “mâncătură de apă”, iar cel de al doilea de “rozător”. Urmărind configurația satului dinspre râul Someș se constată că întregul hotar apare ca o mâncătură, ca o rosătură, consecință evidentă a eroziunilor datorate râului Someș.

După instalarea autorităților maghiare, denumirea localității din Roșor, Roși a fost schimbată în Veresmart. Veres sau Voros cu înțeles de roșu, iar mart de mal, deci Malul roșu. Populația locală întotdeauna a recurs la românizarea termenului de Veresmart în Vereșmort sau Virișmort sau Vîșmort. Din anul 1918 numele satului este schimbat oficial în Roșiori.

În anul 1304 în hotarul localității Roșiori se așează călugări catolici înființând un schit, localizat în partea vestică a satului, în apropierea Someșului. Și toponimia locului respectiv de circa 3 ha atestă prezența unui locaș de cult acolo. La Biserica Alba contruit probabil din piatră albă. Schitul aparținea de Ordinul Paulinilor și avea ca scop catolicizarea localnicilor vlahilor schismatici.

Într-un document din anul 1595 localitatea este amintită sub denumirea de Roșioriul de Sus, fapt de demonstreaza că atunci Roșiorul mai avea încă o parte, Roșioriul de Jos.

În urma recensământului efectuat în anul 1713,  localitatea Roșiori, sub denumirea de a Veresmart, apare ca făcând parte din comitatul Sătmar, iar populația era formată din 10 familii de iobagi și 2 familii de altă stare socială. În recensământul din 1720 apar 14 familii de iobagi. Recensământul din 26 iunie 1772 evidențiază 53 de familii din care 24 familii iobagi pe vecie, 17 familii de iobagi cu drept de strămutare, 3 familii de jeleri cu casă proprie și 9 familii de subjeleri (fără casă).

În recensământul din 1784 apare înscris între cei 143 bărbați maturi și un preot.

Configurația populației localității Roșiori din secolul al XIX-lea este majoritar românească. De exemplu în anul 1851 populația era formată numai din 765 de români.

Localiatea a mai fost celebră şi prin biserica de lemn construită aici. Biserica de lemn din Roşiori, ne este cunoscută datorită unui destin aparte, ce o detaşează din mulţimea de biserici de lemn de odinioară dispărute fără urme. Imaginea ei a fost surprinsă de cercetătorul sătmărean Franz Schulcz în studiul său din 1866, primul de acest fel de pe meleagurile Transilvaniei. El a surprins construcţia dinspre sud-vest, subliniindu-i svelteţea turnului şi apele repezi ale acoperişului.

Spre vest a scos în evidenţă pridvorul pe două nivele, cu patru stâlpi jos şi şase arcade în partea de sus, cuprinse între apele acoperişului.

Trăsătura acestea din urmă este mai puţin cunoscută la bisericile de lemn româneşti şi poate fi astăzi identificată numai la biserica de piatră de la Sarasău, în Maramureşul istoric.

Desenul lui Schulcz a fost ulterior preluat de alţi cercetători europeni de marcă, în anii de până la primul război mondial. Înainte de dispariţia ei definitivă, biserica a fost surprinsă încă o dată într-o imagine de epocă, publicată de Franz Kiesslinger în periodicul ilustrat german de largă circulaţie din Stuttgart, în anul 1893.