Bogăţiile subsolului din munţii şi depresiunea Oaşului au fost cunoscute şi sporadic exploatate încă din epoca bronzului. Toponimiile ca Dealul Băii, Drumul Băii, legendele populare legate de existenţa de odinioară în această zonă a unor mine bogate în aur şi argint, în esenţa lor confirmă preocupările multiseculare a locuitorilor din Oaş legate de exploatarea şi prelucrarea minereurilor.
Documentele arhivistice care vorbesc despre această activitate din zona Oaşului sunt relativ recente, datate doar din a doua jumătate a secolului XVIII. Cel mai mare interes s-a manifestat faţă de metalele preţioase: aurul şi argintul şi implicit faţă de plumbul şi cositorul, metalele însoţitoare din această zonă. Activităţile de cercetare, de explorare şi mai rar de exploatare a acestor metale sunt legate îndeosebi de Tarna Mare, Turţ, Racşa, Bixad şi Vama, dar atenţia exploratorilor s-a extins şi asupra terenurilor situate în hotarul localităţilor Batarci, Cămârzana, Gherţa Mică, Negreşti, Oraşu Nou şi Lechinţa, precum şi zona vecină Maramureşului istoric între Certeze şi Remeţi.
Exploatarea şi prelucrarea zăcămintelor de pirită, dar îndeosebi a limonitei din jurul Certezei, Moişeniului şi Negreştiului este legată de numele Asociaţiei din Oaş pentru fabrica de fier cu sediul la Moişeni cu o activitate mai bogată între 1851- 1865 care îşi va extinde proprietatea şi asupra perimetrelor miniere acordate pentru fier din raza localităţii Tarna Mare.
Pe lângă condiţiile naturale existente, activitatea minieră din Oaş a fost determinată şi de interesul de care s-a bucurat mineritul într-o anumită perioadă pe scară naţională şi de peste hotare, precum şi de nivelul tehnic cu care se lucra în exploatarea şi prelucrarea minereurilor. Persistenţa relaţiilor feudale până în 1848 , distanţa mare până la anumite topitorii de metale nobile şi neferoase, conjugate cu impracticabilitatea drumurilor existente şi în special lipsa de capital industrial au acţionat în defavoarea mineritului în Oaş.
La mijlocul secolului XIX, începând cu anii 1840 se deschid minele de cărbune de la Turţ şi Bixad, respectiv de metale neferoase şi preţioase la Vama, Târşolţ, Tarna Mare, Oraşu Nou. Coproprietar şi acţionar principal al acestor mine era baronul Rudnyanszki, originar din Slovacia Mijlocie. Proprietari au fost şi Josef Gasparovsky şi Jan Votenczky. Pentru demararea lucrărilor şi a exploatării au fost chemaţi mineri slovaci din Slovacia. Descendenţii lor, cu timpul, au fost asimilaţi declarându-se români, păstrându-şi însă religia romano- catolică.
La mijlocul secolului XIX, în zona comunei Certeze se construiesc hute, ceea ce duce la nevoia de mână de lucru calificată pentru acestea. În acest scop sunt aduşi slovaci din sudul Slovaciei şi polonezi din Galiţia. Coloniştii sunt aşezaţi în satul Huta, unde formează o comunitate, la început izolată de majoritatea populaţiei oşene. Pentru nevoile spirituale ale acestora se înfiinţează, în anul 1863, parohia de sine stătătoare Huta- Certeze (Lajosvölgyihuta) care deservea şi satele locuite de slovaci din zona Oaşului. Registrele parohiale sunt ţinute din 1863.
Bixadul apare în documentele miniere în anii 1836- 1837, când Kovacs Lajos va obţine două perimetre miniere sub numele de Ludovic şi Alexandru pe terenul situat în hotarul Bixadului pe malul stâng al pârâului Târşolţ şi care din iazul lui Iuon, fiul lui Toma Tătar, tinde înspre munţi. Cu Bixadul ne vom întâlni în anul 1865 când, prin acordarea perimetrului dublu de exploatare Teofil cu suprafaţa de 25088 stânjeni pătraţi vienezi, începe exploatarea unor filoane de pirită cu conţinut de aur şi argint. Prin înfiinţarea cu data de 28 decembrie 1881 a noii Asociaţii miniere Teofil din Bixad, din punct de vedere juridic, activitatea minieră din Bixad va continua şi în timpul primului război mondial.
Primele concesiuni de cercetare şi apoi de acordări de perimetre pentru fier au fost eliberate încă în anul 1819. Preocupările devin mai serioase în deceniile următoare şi vor cuprinde practic întreaga zonă a Oaşului. În jurul anului revoluţionar 1848 se vor trece la decopertări de terenuri şi în special prin preocupările societăţii Ugocsa Union şi conducătorul acesteia Kovacs Lajos, în hotarul localităţii Certeze, Moişeni şi Tarna, începându-se şi pregătirea exploatării fierului.
Asociaţia pentru fabrica de fier din Oaş dispune de perimetrele miniere Tivadar şi August (ambele situate în muntele Iezura din Certeze) şi Francisc (din Valea Socea Mare din Moişeni), la fel şi de alte perimetre în hotarul satului Tarna Mare, precum şi de instalaţiile de topitorie şi de forjă. În anul 1858 împreună cu cei 12 supraveghetori şi conducători de lucrări, la Asociaţie lucrau în total 125 de persoane, dintre care 15 la exploatări miniere, 25 la topitorie şi 26 la turnătorie şi la instalaţia de laminat. Restul erau angajaţi ca muncitori forestieri (20), la bocșele de mangal (5) şi la întreţinere şi transport.
Nicolae Ghişan
