Demersurile autorităţilor locale băimărene pentru dobândirea statutului de staţiune au fost iniţiate în anul 1929, la solicitarea deputatului Alexandru Breban (cleric greco-catolic, ctitorul bisericii situată pe str. Vasile Lucaciu și ridicată la rangul de catedrală a Episcopiei Greco – Catolice a Maramureșului cu reședința la Baia Mare, înființată în anul 1930). În conformitate cu Regulamentul instituţiilor hidro-minerale și climatice, orașul Baia Mare trebuia să îndeplinească o serie de condiții.
În primăvara anului 1930 (la 24 mai), Primăria orașului a înaintat un amplu memoriu către Ministerul Sănătăţii, expunând motivele pentru care solicita încadrarea localității Baia Mare în categoria staţiunilor climatice, din care reținem concluzia: „Orașul Baia Mare, cu un trecut istoric, cu o poziţie romantică, este una dintre cele mai frumoase și admirabile regiuni ale României și se prezintă ca o frumoasă grădină împrejmuită din toate părțile de păduri și văi adorabile (…) Clima dulce, locurile frumoase și pitorești, văile minunate descrise în puţine cuvinte și mai ales poziţia orașului nostru cu aerul său dătător de viaţă şi apa bună îi dau caracterul de loc climatic.”.
Demersul a fost încununat de succes, la data de 16 iunie 1930 orașul Baia Mare fiind declarat staţiune climatică. Conform legislației în vigoare, statutul de staţiune a fost acordat condiţionat, oficialităţile locale urmând să demonstreze factorilor de decizie de la București că orașul Baia Mare putea să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a fi considerată staţiune climatică, definitiv și necondiţionat.
Astfel, în perioada imediat următoare, au fost inițiate procedurile necesare. Una dintre acestea și printre cele mai importante a fost stabilirea purităţii apei de băut furnizate locuitorilor orașului. Serviciul Sanitar Orășenesc Baia Mare a trimis mostre de apă la laboratorul de bacteriologie și chimie din Satu Mare. Rezultatele au atestat faptul că uzina de apă deservea populaţiei apă de băut „curată, moale, lipsită de bacterii și elemente străine, din izvoare închise din muntele Gutin, prinse la o depărtare de 27 km și conduse prin reţea de ţevi de fontă subterane”.
Este oportună amintirea, în acest context, a unor detalii legate de rezervorul de apă al vechiului apeduct al orașului, edificiu construit în anul 1910 (azi pe str. 8 Martie), foarte important odinioară pentru populația orașului Baia Mare. Această construcție, puțin cunoscută de băimăreni, este astăzi un important monument de arhitectură industrială, trecut relativ recent în Lista Monumentelor Istorice.
În primăvara anului 1931 au fost finalizate documentele care atestau faptul că în oraș exista un stabiliment de hidroterapie numit Sanatoriul Wagner. Situat în apropierea parcului „Regina Maria”, sanatoriul înființat de medicul Wagner József (medic primar la Direcțiunea Minelor din oraș) a fost inaugurat la 26 august 1922.
Evenimentul, important pentru oraș, a avut parte de prezența, alături de autorităţi, a „notabilităţilor” din oraș, a medicilor băimăreni și din împrejurimi, a reprezentanţilor presei și, desigur, a băimărenilor de rând, mândri de ceea ce se întâmplă în orașul lor. Cu toate că avea o capacitate relativ mică (asigura tratarea concomitentă a unui număr de 8 pacienţi), în noua instituţie sanitară se tratau tulburările metabolismului, sifilisul, reumatismul, diabetul, intoxicaţiile cu diferite metale, bolile sistemului nervos central și periferic, afecţiunile stomacale. În anul 1938, la sanatoriu nu se tratau decât bolnavii trimiși de Casa Muncii C.F.R., în conformitate cu prevederile unui contract încheiat între cele două instituţii.
În anul 1927, când a murit medicul Wagner, stabilimentul a intrat probabil în posesia unui alt proprietar, iar în anul 1930 (când Baia Mare a obținut statutul de staţiune), sanatoriul se afla în proprietatea lui Alexandru Breban (protopop greco-catolic) și se situa pe strada Dimitrie Bolintineanu nr. 16 (azi, str. Petőfi Sándor).
În perimetrul său, sanatoriul cuprindea trei clădiri. Primele două aveau parter și două etaje, iar a treia doar parter (aceste edificii se păstrează și astăzi). Totalul de vizitatori care puteau fi primiţi era de 90 de persoane. În cea de a treia clădire funcţiona și un restaurant cu o capacitate de 70 de persoane. Preţurile camerelor variau și ele. Astfel, pentru o cameră cu un singur pat, turistul putea plăti între 100 și 140 de lei, în timp ce pentru o cameră cu două paturi între 160 și 280 lei. La restaurantul propriu, pentru un mic dejun se plăteau între 20 și 35 de lei, prânzul era între 40 și 60 lei, iar cina între 30 și 50 lei.
Programul de dezvoltare progresivă a staţiunii era unul complex, împărțit, așa cum rezultă din cele spuse mai sus, în două sectoare: orașul propriu-zis, în care se desfășura întreaga activitate comercială și industrială și unde se aflau majoritatea fabricilor și partea din dreapta râului Săsar, declarată staţiune climatică. Legătura dintre oraș și staţiune se făcea prin aleea care mergea paralel cu Câmpul Claustrului, prin care se intra mai apoi în parc.
Regulamentul Interior al Staţiunii Climatice Baia Mare stătea la baza conducerii stațiunii și trebuia respectat cu strictețe. Avea zece capitole și 57 de articole. Acestea făceau referire la perimetrul staţiunii, salubritatea și igiena publică, precum și la localuri și locuinţe, la circulaţia autovehiculelor, la parcul Regina Maria, la condiţiile de funcţionare a instituţiilor sanitare climatice, la comisia locală climatică, la construcţii și lucrări edilitare, precum și la zonele de protecţie a staţiunii.
Dintre regulile și dispozițiile adresate tuturor locuitorilor, menționăm câteva: „Măcelăriile, brutăriile și cofetăriile trebuiau să fie în permanenţă curate, era necesar ca lucrătorii să poarte șorțuri și bonete curate, produsele trebuiau protejate de praf și diferiţi microbi. Carnea și peștele erau interzise a se comercializa în pieţe, ci doar în hale speciale. Proprietarii de hoteluri sau locuinţe particulare capabile să cazeze vizitatorii trebuiau să raporteze Comisiei Locale, pentru a primi certificat de funcţionare și pentru a putea fi vizitate de medicul orașului. Casele sau camerele nu puteau fi închiriate în timpul sezonului dacă proprietarii erau bolnavi, dacă nu existau camere suficiente și pentru familiile acestora, dacă încăperile aveau umezeală(…) ”.
În anul 1936, la 12 decembrie, autorităţile locale au decis să trimită un memoriu la minister în vederea dobândirii statutului de staţiune climatică și pe timpul sezonului de iarnă, deoarece existau facilităţi pentru practicarea sporturilor de vară și de iarnă pe raza orașului. Documentul afirma, printre altele: ,,În acești munţi din nemijlocita apropiere a orașului, ca de exemplu Dealul Pleștioara, în urma situaţiei lor, ușor accesibilă sunt amenajate frumoase locuri pentru schiuri, iar distanţa apropiată, de 5-10 minute de la centrul orașului, face ca, în timp favorabil zilnic să fie ticsite de vizitatori și schiori…”
Demersul, reluat de mai multe ori în anul următor, nu a fost încununat de succes, ministerul refuzând solicitarea de a declara orașul Baia Mare ca staţiune de iarnă. Ultimii ani din deceniul patru al secolului XX au însemnat și declinul staţiunii climatice Baia Mare. Situaţia politică internă complicată, marcată de instaurarea, în anul 1938, a regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, noua legislaţie adoptată în diferite domenii au contribuit la această situație. Având la bază prevederile noii legi administrative, autorităţile de la București au hotărât retrogradarea staţiunii climatice Baia Mare, de la staţiune de interes general la staţiune de interes local, stârnind revolta autorităţilor locale și a presei.
După decizia luată la Viena în 30 august 1940 (inițiatorii germani și italieni au definit actul ca fiind un „arbitraj”, dar practic a fost un „dictat”) Transilvania de Nord (și, implicit, Baia Mare) a ajuns în cadrele teritoriale ale Ungariei. Nu cunoaștem, în acest moment, dacă Baia Mare a avut, pe parcursul anilor 1940-1944, statut de stațiune locală. Cert este că, după revenirea administrației românești, regimul comunist, care s-a instaurat treptat, a avut alte priorități în zonă.
Sursa: Dr. Viorel Rusu – director Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Lucia Pop – muzeograf – directmm.ro
Nicolae Ghişan
