Întrucât oamenii nu trăiesc în izolare, ci în aşezăminte, instituţii, comunităţi şi societăţi, cum sunt, de pildă: familia, statul şi Biserica, există anumite îndatoriri şi faţă de acestea. Familia creştină este un aşezământ în care părinţii şi copiii, bazaţi pe credinţă şi iubire, trăiesc împreună, părinţii conducând, iar copiii fiind ascultători faţă de părinţi. La baza familiei stă căsătoria, care a fost rânduită de Dumnezeu o dată cu crearea omului: “Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facere I; 27-28). Mântuitorul Iisus Hristos sfinţeşte căsătoria, trecând-o în rândul Sfintelor Taine.
Scopul familiei creştine îl constituie: 1. soţii să se ajute unul pe altul atât în cele privitoare la mântuire, cât şi la traiul lor de toate zilele; 2. naşterea de copii şi creşterea/educarea lor în duhul dreptei credinţe, al iubirii de Dumnezeu şi de semeni, al muncii sănătoase şi constructive; 3. înfrânarea trupească (evitarea adulterului), prin trezirea şi întreţinerea sentimentelor unui soţ faţă de celălalt şi ale amândurora faţă de copii.
De aici decurg următoarele datorii ale părinţilor: 1. să trăiască în deplină înţelegere, să fie cinstitori de Dumnezeu şi de oameni, străduindu-se a da, întru toate, pildă bună copiilor lor, ştiind că doar exemplul personal poate să atragă şi să construiască; 2. să le asigure adăpost, hrană, îmbrăcăminte, şcoală/acces la educaţie şi toate mijloacele necesare pentru dezvoltarea şi întreţinerea puterilor lor trupeşti şi sufleteşti; 3. să nu rămână, în mod intenţionat, cu un singur copil, fiindcă numai într-o familie mai numeroasă copilul se va putea obişnui cu respectul faţă de drepturile celorlalţi, cu munca împreună cu alţii, cu răspunderea/responsabilitatea şi cu dragostea faţă de ceilalţi; 4. să muncească şi să se lumineze pe ei înşişi, spre a putea acorda o educaţie aleasă, o bună creştere copiilor lor, în dorinţa ca aceştia să devină buni creştini: “Părinţilor, nu aţâţaţi la mânie pe copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască” (Coloseni III; 21), ci “creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni VI; 4).
De asemenea, copiii au datoria de a se ruga fierbinte lui Dumnezeu pentru părinţii lor, de a fi cu ascultare, cinstire, supunere, respect, mulţumire / recunoştinţă, ajutor (în special, la bătrâneţe) şi dragoste faţă de părinţi, care înfăţişează pentru ei legea morală şi religioasă. După Dumnezeu, părinţii sunt cei mai mari binefăcători pentru copii: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie” (Ieşire XX; 12); “Copiilor, ascultaţi pe părinţii voştri întru toate, căci aceasta este bineplăcut Domnului” (Coloseni III; 20); “Copiilor, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul, că aceasta este cu dreptate” (Efeseni VI; 1). Batjocorirea şi necinstirea părinţilor constituie păcate strigătoare la cer.
În privinţa datoriilor creştinului faţă de stat, Sfântul Apostol Pavel consemnează: “Fraților, tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc își vor lua osândă. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voiești, deci, să nu-ți fie frică de stăpânire? Fă binele și vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu și răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârșește răul. De aceea este nevoie să vă supuneți, nu numai pentru mânie, ci și pentru conștiință. Că pentru aceasta plătiți și dări. Căci (dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat. Dați, deci, tuturor cele ce sunteți datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste. Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul; că cel care iubește pe aproapele a împlinit legea. Pentru că (poruncile): Să nu săvârșești adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturisești strâmb; să nu poftești..., și orice altă poruncă ar mai fi, se cuprind în acest cuvânt: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii” (Romani XIII; 1-10).
Scopul statului este de a garanta convieţuirea paşnică a locuitorilor din interiorul graniţelor sale, îngrijindu-se de binele lor vremelnic. Statul îi conduce pe cetăţeni/credincioşi prin legi drepte, corecte, ajutându-i să se pregătească temeinic pentru muncă şi ocrotindu-le drepturile şi libertăţile fireşti împotriva oricăror tulburări din interior sau din afară.
La rândul lor, credincioşii au, faţă de stat, următoarele îndatoriri: 1. să-şi iubească patria, adică pământul şi poporul din care fac parte; 2. să iubească trecutul şi viaţa lui, înfăptuirile şi nădejdile lui; 3. să se pregătească temeinic pentru muncă, spre a fi cât mai de folos ţării; 4. să-şi plătească la timp “dările”, adică partea cu care ajută la sporirea binelui obştesc: “Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei XXII; 21); 5. să fie gata oricând de orice jertfă pentru a-şi apăra patria-mamă (în special, în caz de război); 6. să se iubească şi să se respecte unii pe alţii: “Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca VI; 31); “Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu face” (proverb).
Fiecare om are o mamă. Mama noastră, a tuturor creştinilor, este Biserica. Ea este “trupul tainic al lui Hristos, plinirea Celui Ce plineşte toate întru toţi”, El fiind “capul Bisericii” (Efeseni I; 22-23, Coloseni I; 24). Biserica este, totodată, “casă de rugăciune” (Matei XXI; 13), laboratorul în care se lucrează mântuirea sufletelor noastre, noi având datoria de a o cinsti, asculta şi apăra, de a o ajuta din punct de vedere material, înzestrând-o cu cele de trebuinţă (cărţi, veşminte, obiecte bisericeşti etc.), de a ne însemna cu semnul Sfintei Cruci când trecem prin dreptul ei: “numai creştinul care îşi îndeplineşte datoriile faţă de Biserică, poate avea drepturi în Biserică”.
Referitor la datoriile creştinului faţă de Biserică, acestea sunt: 1. să îi arate statornic iubirea lui ca uneia care l-a născut la viaţa în Hristos, care i-a dăruit şi îi pune la îndemnă/la dispoziţie puterea şi pilda de a trăi în curăţie, sfinţenie şi iubire de Dumnezeu şi de semeni; 2. să se străduiască să-i cunoască învăţăturile, călăuzindu-se după ele în viaţă; 3. să-i cinstească sărbătorile; 4. să dea ascultare cârmuitorilor ei; 5. să cunoască şi să împlinească poruncile ei.
Doamne, dăruieşte-ne sănătate şi înţelepciune spre a cunoaşte, trăi şi mărturisi credinţa cea adevărată!
Bibliografie: 1.“Biblia” sau “Sfânta Scriptură”, ed. cit. 2.“Catehism creştin ortodox”, ed. cit., pp. 196-205. 3. “Catehism ortodox”, ed. cit. pp. 136-145. 4. “Catehismul creştinului ortodox”, ed. cit., pp. 116-118.
Preot dr. Cristian Boloş
