De: ELISABETA VERESS – Editorialist – corespondent pe zona Maramureș la VERTICALI PENTRU ROMÂNIA; Membră a UNIUNII ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI FILIALA ”ANTON DAVIDESCU” Satu Mare; Membru a ASOCIAȚIEI JURNALIȘTILOR ȘI SCRIITORILOR DE TURISM DIN ROMÂNIA; Membră a UNIUNII ARTIȘTILOR OLASTICI din România; Vicepreședintă a ASOCIAȚIEI ”DIAMANT DE MARAMUREȘ” – Cavnic, organizatoare a Taberei Internationale ”ELISABETA ART CAVNIC”;
Există instituții care formează profesioniști, și instituții care formează oameni. Ordinul Franciscan face parte din a doua categorie, un ordin unde, de peste opt secole, a fost cultivat un tip de educație care nu se vede în diplome, ci în felul în care se vorbește, ascultă, judecă și creează, într-o educație a responsabilității, a moderației și a respectului profund pentru demnitatea umană.
MOȘTENIREA FRANCISCANĂ
ÎNTRE LUMINĂ, ARTĂ ȘI CRITICĂ
(Icoană bizantină timpurie a Sfântului Francisc de Assisi, atribuită școlii italiene din secolul al XIII-lea, cel mai probabil din zona Toscanei. Lucrarea este cunoscută sub numele de „St. Francis of Assisi” și se află în prezent în Pinacoteca Vaticana (Muzeele Vaticanului, Roma. Sursa Textile ia.)
Este una dintre cele mai vechi reprezentări ale sfântului, realizată la scurt timp după canonizarea sa (1228), și se remarcă prin fundalul aurit, tipic picturii tempera pe lemn din perioada bizantina.
Franciscanii nu au urmărit niciodată puterea, ci conștiința, nu au căutat privilegii, ci simplitatea, nu au ridicat ziduri, ci caractere … iar cei care au trecut prin această școală – fie pentru o viață, fie pentru câțiva ani – duc cu ei o amprentă care nu se șterge: grija de a nu răni, prudența în cuvânt, capacitatea de a vedea omul înaintea greșelii.
Arta franciscană și artiștii pe care i-a inspirat
Puține ordine religioase au influențat arta europeană la fel de profund ca franciscanii. Cercetările recente arată că tradiția lor a generat o adevărată revoluție estetică, trecând de la rigiditatea bizantină la reprezentări naturale, emoționale și umane ale sacralității.
Printre artiștii marcați de spiritualitatea franciscană se numără:
Giotto di Bondone – autorul frescelor din Basilica San Francesco din Assisi, considerate momentul de naștere al picturii occidentale moderne; Benozzo Gozzoli – pictor al scenelor franciscane care au definit iconografia ordinului în Italia medievală, și Tiziano (Titian) – care a surprins în lucrările sale dimensiunea mistică a Sfântului Francisc. și alți artiști franciscani contemporani, prezentați în studiile moderne despre estetica franciscană, care folosesc pictura, sculptura și arta digitală ca forme de contemplare și dialog interior.
Această tradiție artistică nu este doar decorativă, ci și o formă de teologie vizuală, o pedagogie a sensibilității, o punte între om și transcendență.
Critici și controverse: între ideal și realitate
Nicio tradiție vie nu este lipsită de tensiuni, iar Ordinul Franciscan a fost, de-a lungul istoriei, subiectul unor critici formulate de istorici, teologi și chiar membri ai ordinului, printre ele numărându-se și paradoxul sărăciei comparativ cu arta monumentală. Istorici precum Louise Bourdua au observat tensiunea dintre idealul sărăciei radicale și comenzile artistice costisitoare realizate pentru bisericile franciscane, întrebările gravitând în jurul ideii, cum poate un ordin dedicat simplității să patroneze unele dintre cele mai elaborate fresce ale Evului Mediu?
Răspunsul a fost adesea pragmatic: donațiile laicilor și ale comunităților urbane au permis realizarea acestor opere, fără ca frații să încalce direct regula sărăciei. Tensiunea a rămas, cercetătoarea Anne H. Muraoka aratând că, în perioada post‑Tridentină, arta franciscană a devenit uneori prea dramatică, prea încărcată emoțional, riscând să transforme contemplarea în spectacol, critică care nu vizează arta în sine, ci riscul ca emoția să eclipseze simplitatea originară a ordinului.
Alte studii despre frescele din Assisi arată că reprezentările celor ”trei surori” – Sărăcie, Castitate, Ascultare – au fost folosite în perioadele de conflict intern dintre „spirituali” și „conventuali”, în vreme ce arta devenea un limbaj al dezbaterii teologice, nu doar al devoțiunii.
Adaptarea la lume
Cercetătorii subliniază că franciscanii au fost nevoiți să negocieze constant între ideal și realitate: între simplitate și nevoile comunităților urbane, între contemplare și responsabilități sociale, iar această adaptare nu este o slăbiciune, ci dovada că ordinul a rămas viu, lăsând peste veacuri o moștenire care merită mândrie.
Criticile nu diminuează moștenirea franciscană, dimpotrivă, o fac mai umană, mai credibilă, mai apropiată de realitate. Ele arată că franciscanii nu au trăit într-un turn de fildeș, ci în lume, cu toate contradicțiile ei; iar cei care au făcut parte din acest ordin – fie pentru o perioadă scurtă, fie pentru o viață – pot privi în urmă cu mândrie, au aparținut unei tradiții care a modelat nu doar istoria artei, ci și istoria sensibilității europene … o tradiție care a format oameni capabili să aleagă moderația în locul agresivității, responsabilitatea în locul senzaționalului, respectul în locul judecății pripite.
Într-o lume care are nevoie disperată de echilibru, de decență și de oameni care știu să construiască în loc să demoleze, moștenirea franciscană rămâne una dintre cele mai valoroase forme de educație pe care Europa le-a produs vreodată.
SPONSORII EDIȚIEI:
i.
