Recent, fostul premier Adrian Năstase a declarat că în PSD există presiuni pentru desemnarea unui candidat propriu la alegerile prezidenţiale de anul viitor. Există mai multe argumente în favoarea unui asemenea demers, Adrian Năstase acreditând ideea că un partid atât de mare precum cel al social-democraţilor s-ar afla pentru prima dată în situaţia de a renunţa la un post de asemenea importanţă în ecuaţia puterii.
Trebuie spus de la bun început că un candidat la funcţia supremă în stat ar crea o stare de nervozitate maximă în rândul liberalilor, chiar dacă unii dintre ei ar prefera o astfel de rocadă şi ar prefera postul de premier. Deocamdată candidatul USL pentru prezidenţiale este Crin Antonescu, lucru parafat la Congresele simultane ale celor trei partide componente. Despre o altă variantă nu s-a făcut vorbire în mod oficial dar, cel puţin teoretic, ea poate fi avută în vedere. Iar candidaturile separate la europarlamentare ar putea, totuşi, în funcţie de rezultatele lor alternative o schimbare în sensul cele preconizate de Adrian Năstase.
Numai că, un candidat al PSD la alegerile prezidenţiale şi încălcarea angajamentului de sprijinire a lui Crin Antonescu ar fi un afront la adresa electoratului care a votat USL în formula Victor Ponta – premier, Crin Antonescu – preşedinte. Cu totul altfel se prezintă situaţia de cealaltă parte a scenei politice. Vocal şi dornic să certifice subtilitatea gândirii sale politice, Mihai Răzvan Ungureanu, preşedintele Forţei Civice, susţine că dreapta românească e fragmentată. Astfel că pentru a avea succes trebuie să stabilească liste comune de candidaţi la europarlamentare, să nominalizeze un candidat comun pentru alegerile prezidenţiale şi, în final, să se unească într-un singur partid. Asemenea obiective se află în perimetrul utopiei, mai cu seamă că Ungureanu vede pe lista de candidaturi la europarlamentare nume din Forţa Civică, PNŢCD, PDL, Iniţiativa România Liberală sau Mişcarea Populară. Şi este greu de crezut că Vasile Blaga va accepta ca partidul său să intre în combinaţie cu popularii lui Băsescu. Iar celelalte forţe de dreapta aproape că nu există din punctul de vedere al impactului lor electoral.
În sfârşit, din ecuaţia acestor posibile prefigurări este de luat în calcul Traian Băsescu şi ambiţiile sale mari pentru perioada post-Cotroceni. El va vrea să aibă un cuvânt decisiv în stabilirea candidatului comun al dreptei şi apoi a structurilor de conducere a dreptei unificate în condiţiile în care aceasta se va coagula. De aceea, dreapta românească ar putea deveni viabilă numai în cazul în care se va debarasa de Traian Băsescu.
Voicu D. Rusu