Incisivul Castorică, călător în viaţă cu destinaţie necunoscută, îşi pregăteşte, ca un şorecar, plecarea definitivă din Sătmar. Numai aşa se explică faptul că autointitulatul justiţiar, care s-a crezut un foarte mare sforar, a hotărât să nu se comporte ca un gentleman, refuzând să returneze un geamantan. Deşi l-a cerut împrumut destul de demult, Castorul nu l-a mai înapoiat, comportându-se ca un adevărat retardat. O dovadă în plus că era obişnuit să-şi însuşească fiecare obiect pe care punea laba castorească. Proprietarul în acte al geamantanului însuşit de Castor prin metodă de bandit, adică prin furt, are un singur regret, nu tocmai discret. Proprietarului nu îi pare rău de bani, căci i-a dat destui lui Castorel tembel. În schimb, îi pare rău că tăntălăul Castorică nu foloseşte geamantanul la capacitatea sa maximă. La cât este de mare, în el ar încăperea toată şandramaua răzătorului denunţător şi delator în drum spre Dăbâca. Probabil că individul necinstit are deja bagajul pregătit. Mai trebuie doar să-şi ia tălpăşiţa din Sătmar, pornind ca un ratat către al lui Gelu fost voievodat. E timpul ca dinţosul Castorică să devină un amărât de rozător ratat, dar conservat într-o soluţie de rahat. Numai aşa Castorică cel cu dotarea mică îşi va putea pierde urma şi turma.
