More


    Jurnal de Electric Castle sau cum şi-a petrecut un sătmărean cele patru zile de festival, în “Vama Veche” a Ardealului

    =

    O dată pe an comuna Bonţida din judeţul Cluj este centrul hipsterilor din România şi nu numai, motiv pentru care localitatea clujeană şi-a primit supranumele de Vama Veche a Ardealului. Aici, la deja celebrul Castel Banffy, fascinant loc al unei familii de grofi maghiari de pe vremea dualismului austro-ungar şi a Imperiului Habsburgic, se desfăşoară pe la mijlocul lunii iulie, festivalul Electric Castle, ideea unor clujeni deştepţi, harnici, tineri şi pasionaţi.

    Evenimentul ce strânge la start trupe care mai de care mai cool dar şi zeci de mii de tineri veniţi din toată ţara dar şi din cele mai îndepărtate locuri ale mapamondului s-a aflat anul acesta la ediţia a VI-a. Unul dintre cei mai fideli participanţi la un asemenea gen de festival este şi sătmăreanul Marian Vanca, un tânăr pasionat de calculatoare şi muzică. Marian (26 de ani) a absolvit Facultatea de Matematică şi Informatică, domeniul Informatică şi masteratul în Artificial Intelligence and Distributed Computing, ambele în cadrul Universitatii de Vest din Timisoara şi de 5 ani lucrează ca programator în domeniu. El a ales să se reîntoarcă la Satu Mare , fiindcă a prins un job la Zollner Electronic, exact în aria “Embedded” a informaticii, cea in care lucra şi la Timişoara. Printre altele, mai face parte şi din Rotaract Club Satu Mare de aproape 2 ani, iar mai nou este responsabil pe partea de PR a clubului.

    De asemenea este un mare pasionat de festivaluri de artă şi muzică, iar primul festival la care a participat (şi în continuare preferatul lui) este Sziget Festival din Budapesta. Putem spune că Marian mănâncă pe pâine muzica de la festivaluri deoarece doar din 2015 şi până în prezent a văzut 150 de trupe, participând până acum la toate ediţiile Sziget, începând din 2015 şi la toate editiile Electric Castle, din 2016. De asemenea, apreciază şi festivalurile sătmărene, printre care Rock Camp Satu Mare, StreetMusic Festival sau La Dâmburi, care, în opinia lui, încep să arate din ce în ce mai bine şi pe plan local. Acesta este şi motivul pentru care l-am rugat pe Marian să prezinte cititorilor GNV experienţele, trăirile şi pulsul celor patru zile de festival, iar ce a ieşit l-am grupat în ce se numeşte sugestiv:

    Jurnal de Electric Castle
    “Comparativ cu anii precedenţi, această ediţie de EC a fost probabil cea mai criticată pentru line-upul din acest an, dar chiar şi aşa mie mi s-a părut că am avut parte de un public mult mai numeros la festival faţă de ediţiile anterioare (încă mai trebuie să aşteptăm datele oficiale din partea organizatorilor), iar line-upul s-a dovedit de fapt a fi unul foarte bun, problema pe care o vad fiind de fapt lipsa de interes a majorităţii de a descoperi muzica nouă, dar totuşi de calitate. Una dintre regulile principale înainte de a pleca la un festival e să studiezi de fiecare dată trupele anunţate şi să încerci să asculţi piesele acestora, chiar dacă până acum nu ai auzit de ele.

    Prima zi, cunoscută ca fiind “Ziua 0”, l-a adus în prim plan pe Damian Marley, nimeni altul decât unul dintre fiii legendarului Bob Marley. Din păcate am început cu “stângul”, deoarece am prins doar ultimele 4-5 melodii de la Damian, probabil capul de afiş al întregului festival, din cauza cozilor aproape interminabile de la autocarele care duceau spre Bonţida şi din cauza cozilor uriaşe de la intrare la festival.

    A doua zi a festivalului ne-a oferit o multitudine de trupe din o mare varietate de genuri muzicale, iar dintre acestea m-au impresionat cel mai mult Wolf Alice, The Last Internationale, Yonaka şi Digitalism.

    A treia zi a fost una dintre zilele mele preferate de la festival şi asta deoarece am reuşit să ne facem un “selfie” cu vocalistul trupei Bury Tomorrow, Daniel Winter-Bates! Daniel făcea glume pe tot parcursul concertului de zona “VIP / Premium Lounge”, deoarece nu i s-a părut deloc normal să plăteşti bilet VIP pentru “meet & greet” cu un anumit artist. Prin urmare, solistul a spus că după concert, toţi cei care au fost în faţa scenei şi s-au distrat vor avea posibilitatea de a face poze cu el şi de a avea câteva schimburi de replici. Deşi Son Lux pentru mine a fost o dezamăgire, am plecat la scena “Silent Dance” în timpul acelui concert, deoarece unul dintre cei 3 DJ de acolo era Shorty, chiar un sătmărean! După părerea mea era şi cel mai bun dintre aceştia, dovada fiind faptul că a ştiut foarte bine să combine mai multe genuri muzicale, printre care şi hituri clasice de la trupe rock precum Queen sau Linkin Park, la artişti hip-hop de actualitate, precum Kendrick Lamar. Pentru necunoscători, la Silent Dance toată lumea primeşte niste căşti wireless şi poate să aleagă muzica unui anumit DJ, printr-o simplă apăsare de buton. A fost un moment amuzant, când a rulat “Another One Bites the Dust”, iar atunci s-a văzut că majoritatea de acolo ascultau muzica pe care o punea Shorty. Ultima trupă din a treia zi, care m-au impresionat puternic au fost cei de la The Horrors, care sună cumva ca un mix între Depeche Mode şi The Smiths, dar la momentul actual. Atmosfera la acest concert a fost extraordinară, deşi majoritatea au ales să îl vadă pe Mura Masa, pe Main Stage.

    Ziua a patra am început-o cu băieţii de la Viţa de Vie. Concertul a fost unul plăcut, însă cumva simt că această trupă ar avea nevoie de niste hituri în plus.

    În această zi headlinerii trebuiau să fie London Grammar, dar au fost nevoiţi să anuleze nişte concerte, printre care şi cel de la EC, din cauza unor probleme medicale. Vestea a fost una rea pentru unii, dar excelentă pentru altii, inclusiv pentru mine. De ce? Deoarece Kensington au fost mutaţi pe Main Stage, iar în locul celor de la London Grammar au fost adusi Ignite, o trupă melodic hardcore al cărui solist are vocea asemanătoare cu cea a liderului formatiei Iron Maiden, Bruce Dickinson, iar ca stil sunt similari cu At the Drive-In, o formaţie post-hardcore mai de actualitate. E de menţionat şi faptul că solistul trupei Ignite este “Zoli”, un american cu origini maghiare şi care deţine chiar şi un restaurant maghiar în SUA. Pe parcursul concertului a avut şi nişte mesaje puternice de transmis, precum faptul că nu înţelege de ce românii şi maghiarii se urăsc intre ei, fiindcă el ne iubeşte pe toţi, moment în care a fost aplaudat de toată lumea care a asistat la spectacol. Un alt mesaj important a fost faptul că oricât de depresivi vom ajunge, să nu încercăm niciodată să ne luăm propria viata, menţionând că era profund rănit atunci când a aflat ca prietenii săi, Chester de la Linkin Park sau Chris Cornell de la Soundgarden si Audioslave, şi-au luat propria viaţă. Nu au lipsit nici mesajele politice, împotriva lui Trump şi împotriva comunismului, “boala” care i-a făcut pe români să fie fraţi de suferinţă cu maghiarii.

    Kensington au fost o altă surpriză de la Electric Castle şi au demonstrat că au putut să facă faţă cu brio la slotul de cap de afiş, lăsat liber de London Grammar.

    The Bloody Beetroots au încheiat penultima zi de festival. Nu ştiam ce fel de asteptări să am de la aceştia, fiindcă erau o altă noutate pentru mine, dar chiar au făcut un spectacol de zile mari, îmbinând mai multe genuri, precum muzica electronică, dance şi… punk, solistul având un glas similar cu cel al lui Axl Rose în zilele bune!

    Ultima zi pentru mine a însemnat, în ordine cronologică, Dubioza Kolektiv, Idles, Cancer Bats şi Nothing But Thieves, primele 3 dintre acestea fiind şi cele mai tari.

    Pe Dubioza i-am văzut şi anul trecut, la Sziget. Au fost atât de amuzanţi încât atunci când am văzut că sunt la vânzare tricouri înainte de concert, mi-am cumpărat şi eu unul. Showul făcut de ei la EC mi s-a părut mai tare şi decât cel de anul trecut!

    Deşi majoritatea au ales să o vadă pe Jessie J, câţiva am decis să asistăm la concertul punkerilor de la Idles si Cancer Bats, de care bineînteles că nu s-a informat mai nimeni dacă sunt mişto sau nu! Dar vă spun sincer: au fost atât de tari, încât am intrat şi eu în “moşeală”, împreună cu ceilalţi.

    Finalul Electric Castle pentru mine a însemnat Nothing But Thieves, o trupă de rock alternativ, potrivită pentru a încheia un festival devenit deja cunoscut internaţional.

    În concluzie, deşi sunt câteva aspecte de pus la punct, precum cozile infernale la autocare, sau în prima zi, la intrare, Electric Castle a devenit festivalul tuturor iubitorilor de muzică. Problema din punctul meu de vedere e că sunt din ce în ce mai puţini iubitori în adevăratul sens al cuvantului… Şi toate acestea fiindcă în loc să descopere muzica nouă, majoritatea preferă să îşi facă selfie-uri pe la diferite activităţi.”

    Din datele oficiale primite de la organizatori timp de cinci zile domeniile Castelului Banffy au fost animate de cei 300 de artiști și 210.000 de participanţi. Electric Castle 2018 a însemnat un spațiu de 300.000 de metri pătrați, 9 scene, 500.000 de MW putere a sistemului de sonorizare doar la scena principală şi peste 1.000 de oameni în echipa de organizare.

    Nicolae Ghişan



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img