More


    Noblețea prieteniei, dar și a datorie!

    - Advertisement -

    Ori de câte ori gândul mă poartă către Ioan Rusu, omul de care mă leagă o constantă prietenie de mai bine de jumătate de veac, imaginea sa mi se asociază în minte cu ideea de datorie, nu în sensul ei de simplă obligație impusă din afară, ci de datorie morală liber asumată în virtutea aderării personale la un ansamblu de valori nepieritoare. Alăturarea celor două vocabule – datorie și noblețe, plus prietenie, ar putea să pară unora hazardată, chiar forțată. În realitate am scris de mai multe ori despre omul Ionică Rusu, despre procurorul șef al județului timp de 30 de ani, despre procurorul general la Curtea de Apel Oradea, despre soțul, tatăl și bunicul, dar acum scriu despre omul suferind, pe patul Spitalului Județean, într-o secție ce îți poate oferi o ultimă șansă de a mai trăi. L-am văzut în multe ipostaze de-a lungul vieții, dar în situația în care se află acum n-am dorit să-l văd. În realitate, însă, noblețea de spirit, singura autentic umană, nu poate fi despărțită de sentimentul acut al datoriei oricărui apropiat lui, pentru că Ioan Rusu și-a iubit și-și iubește patria, limba, cultura și tradițiile istorice, dar și-a iubit, nu în ultimul rând, datoria față de sine însuși, de menirea lui ca om. În timpul regimului trecut a fost procuror șef al județului, făcându-și datoria cu prisosință, iar după “revoluție” a fost avansat, nu retrogradat, tocmai pentru activitatea plină de succes avută atâția ani, de dreptate și adevăr, de cinste și de corectitudine – calități moștenite de la familia sa, oameni simpli și muncitori care și-au crescut băiatul în spiritul cinstei și omeniei. A împrumutat mult și de la familia socrilor, oameni de aleasă demnitate și de bun simț. Prietenul meu de-o viață aparține unei categorii aparte de oameni, și anume, oameni care cer mult de la ei înșiși. El a refuzat ipostaza de simplu individ plutind în derivă pe apele învolburate ale vremurilor. El a rămas dator obârșiei sale, acelui sat românesc din apropierea Dejului, străluminat de nimbul veșniciei, cu valori și norme morale nescrise, dar respectate cu sfințenie. Ioan Rusu este tocmai rodul propriilor sale opțiuni axiologice, al strădaniilor sale de a ajunge justițiar, să fie student la o facultate pe care a încercat-o mai mulți ani până și-a deschis și poarta pentru el. Până a ajunge să fie pe lista reușiților, când erau 21 pe un loc, Ioan Rusu a lucrat ca învățător într-un sat apropiat, pregătindu-se cu seriozitate pentru lecțiile de zi cu zi. Chiar i-a plăcut această îndeletnicire! De multe ori am povestit despre munca lui cu copiii. Nu întâmplător povestește cu atâta drag despre reușiții nepoței pe care-i iubește cum rar am întâlnit un asemenea atașament. Ioan Rusu, în anii de activitate în Satu Mare și Oradea, a demonstrat că este jurist de certă și recunoscută valoare, procuror șef și general integru pentru care deontologia cuvântului rostit sau scris nu reprezintă o vorbă goală, aruncată în vânt.

    Ioan Rusu poate fi numit adevărat om al cetății, care și-a asumat de câteva decenii starea de veghe a națiunii, datoria trezirii spirituale a multor contemporani ai săi, din somnul letargic. Nu știu care din subalternii lui Ioan Rusu ar avea cuvinte grele adresate omului, șefului de instituție, mai ales că pe unii i-a angajat și i-a îndrumat în importanta misiune încredințată, atunci când procuratura era instituție puternică fără să i se atribuie în denumire “…de pe lângă”. Această conjuncție subordonatoare spune mult și aduce rău în funcționarea instituției! Ioan Rusu a rămas exigent cu sine însuși, adept al unei morale austere de sorginte ardeleană, nefiind nicicând cu atitudine de apatie și blazare. Poate de aceea a reușit să coordoneze atâția ani o astfel de instituție! A fost și rămâne un prieten desăvârșit, om care a știut să păstreze prietenia, ea fiind adevărată și ține cât viața. O pot spune mulți oameni ce-l cunosc, ce-l respectă, ce-l iubesc și-i doresc acum, când are nevoie, putere să treacă peste necazurile ce au căzut asupra lui, neajutându-l diabetul grav pe care l-a stăpânit, cu efort, până acum. Cu toții, cei care l-am vizitat la spital, și cei care n-am reușit s-o facem îi dorim însănătoșire și ambiția de care a dat dovadă toată viața.

    Ne-am cunoscut ca studenți la Cluj, centru puternic studențesc pe care Ioan Rusu l-a prețuit și despre care vorbește atât de frumos, oriunde și chiar vorbea înainte de accidentul banal. De multe ori îl ascultam cu atâta atenție vorbind de cadrele universitare ale Clujului, care au scos atâtea generații de oameni valoroși! Țin minte că îi țineam loc în aulă la cursul prof.univ. Racoveanu ce ne preda “Istoria literaturii universale” , la care veneau multe cadre universitare și studenți de la mai toate facultățile. De multe ori îmi răsfoia caietul de notițe și regreta Ioan Rusu când pierdea un curs de acesta. Idealurile noastre de viață au rămas statornice, fiind familia închegată, grija față de cei care aparțineau familiei, stabilitate, liniște sufletească și iubire. Știam amândoi că fără iubire nu există nimic, iar Dumnezeu este iubire!

    Prietenia începută în anii studenției a dăinuit, noi aparținând aceleiași generații, cu vârste de grație a tinereții și de unele afinități spirituale, elective și selective. Eu mă mândresc de a fi primul prieten în Satu Mare al unui astfel de om minunat!

    Teodor Curpaş



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img