Adio, prieten drag, Ionică Rusu!



Am scris de multe ori şi am vorbit despre Ionică Rusu, procurorul şef al judeţului şi general la Curtea de Apel Oradea. Ne-am cunoscut în facultate, el făcând un efort supraomenesc să pătrundă la “Drept” – pe vremea aceea cu 21 de candidaţi pe un loc. Provine dintr-o familie modestă, de oameni cinstiţi, muncitori, cu simţul măsurii şi cel al bunului simţ. A ştiut, toată viaţa, să fie recunoscător celor care i-au dat viaţă şi în discuţiile noastre, multe la număr, un subiect era format de familia lui, de părinţi şi de rude şi… sigur de fiul său, Titi, care a rămas pentru Ionică lumina ochilor săi. Cu multă mândrie vorbea despre Titi, medicul cu rezultate frumoase, cu Titi – la rândul lui tată a doi copii reuşiţi, vorbea despre Jana şi familia ei, oameni de excepţie, cu o educaţie aleasă. Dacă ar trebui să-l caracterizez pe Ionică Rusu, printr-o frază, aş reuşi să spun esenţialul: Un om ca Ionică, puţini la număr în România, a fost apreciat în regimul trecut şi apreciat în actualul. Să fii procuror şef la judeţ 30 de ani, şi apoi să devii procuror general la Curtea de Apel din Oradea nu este la îndemâna oricui. Putea fi doar un om cu o gândire plină de logică, un om cumpătat, echilibrat şi modest din cale-afară! Spun “modest” pentru că a rămas într-o locuinţă de bloc toată viaţa, la etajul 3, modest şi prin atitudinea lui faţă de cei din jur.

Prietenii lui sunt la fel, oameni cunoscuţi în societate prin fapte bune, prin echilibru şi mult bun-simţ! Prietenia mea cu Ionică a durat din facultate şi până la final, că prietenia adevărată ţine cât viaţa! A fost singurul om căruia-i spuneam toate necazurile mele, unele din ele chiar mari şi am primit cele mai bune sfaturi de la el. Cât timp a zăcut pe patul de la “Reanimare” familia mea mă suna şi se interesa de sănătatea lui Ionică. L-au îndrăgit toţi, considerându-l un apropiat prieten al familiei. S-au interesat mulţi oameni de Ionică, cei care n-au ajuns să-l “viziteze” la spital.

Doamne, ce-i şi medicina asta! Oricum, ştiinţă medicală există şi am încredere multă în ea, poate mai multă ca alţii, pentru că am trecut pe acolo şi cu ajutorul lui Dumnezeu mi s-a întins o mână de ajutor la Spitalul din Paris şi eu la Sibiu. Cel care m-a operat pe inimă este acum ministrul Sănătăţii – dr. Costache Victor, un specialist de mare valoare, unic prin felul lui de a fi! Îi mulţumesc şi-i doresc succese, deşi noi, populaţia, pierdem un specialist unicat în România!

Nu cred că există oameni care pot să-i reproşeze ceva lui Ionică Rusu, pentru că în toată activitatea sa a avut un comportament decent cu toată lumea, găsindu-şi cuvinte adecvate pentru fiecare, indiferent de pregătirea lui. A reuşit, cu greu, mai mult “împins” să scoată de sub tipar o carte reuşită, cu caracter autobiografic, căreia îi urma a doua, în curs de terminare. Frumos ar fi să fie publicată atât cât e realizată, încheindu-se cu…, puncte care spun totul.

Sigur, discuţiile noastre au fost atât de decente şi pline de respect reciproc, dar… ne spuneam şi adevărul despre prezentul ce-l trăim. Era un clar vizionar şi avea o gândire concretă, fără a fi un visător sau unul căzut de undeva, special să ne dea lecţii. De multe ori uitam ce funcţii a avut şi-i adresam întrebări care pe unii i-ar fi deranjat. Ionică n-a fost deranjat niciodată, de când ne ştim. Dintre mulţii prieteni ai lui Ionică, poate eu sunt cel care ştiu totul despre el, din facultate, căsătorie, progresele făcute, cu paşi siguri, comportament, ataşament pentru cei dragi. Să nu amintesc felul de a vorbi despre nepoţi, ştiind toate replicile nepoţilor şi reproducându-le cu atâta bucurie că-mi aducea siguranţa că dragostea pentru nepoţi e mai puternică decât cea faţă de propriul copil! De fapt, aşa se zice şi este un mare adevăr în aceste spuse!

Ionică a fost toată viaţa un luptător şi un învingător. În toate bătăliile a avut “brevetul” de învingător, în afară de această ultimă bătălie cu moartea. Despre această ultimă bătălie n-am vorbit şi-mi vin în minte versurile lui Grigore Vieru: “Nu am, moarte, cu tine nimic, /Eu nici măcar nu te cunosc, / Cum te blastămă unii – vreau să zic./ Dar ce ai face tu şi cum ai trăi, / Dac-ai avea mamă şi ar muri,/ Ce ai face tu şi cum ar fi, /Dac-ai avea copii şi ar muri?/ Nu am moarte cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te urăsc/ Nu frică, nu teamă,/ Milă de tine mi-i/ Că n-ai avut niciodată mamă, / Că n-ai avut niciodată copii.”

Ionică Rusu a plecat dintre noi, chemat de Părintele Îndurărilor. Vom fi, alături de familie, fără el la aniversări, dar îi vom păzi idealurile şi gândurile frumoase ale unui om vrednic de adevărată prietenie. Îmi permit să-ţi spun “Adio”, în numele prietenilor adevăraţi! Să te primească Dumnezeu în Împărăţia Lui!

Teodor Curpaş





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts