Să ne amintim de Grigore Vieru!



La 19 ianuarie se vor împlini 15 ani de când Grigore Vieru a plecat dintre noi, chemat la Părintele Îudurărilor. Cincisprezece ani fără Grigore Vieru, acel înger cu ochi de copil. Rămâne, însă, veşnică opera! El n-a mai putut veni la aniversări, dar noi avem obligaţia să-i păzim şi să-i ducem mai departe idealurile, să îl facem cândva să simtă bucuria sărbătorii neamului său. Prin ceaţa vremurilor tot mai vitrege ale unor timpuri postdecembriste, românul constată, cu regret, că aici, aşa cum spune poetul, pe cei dintre noi chemaţi la Domnul, în repedea clipă, îi uităm. Unul dintre aceştia este poetul de respiraţie europeană – Grigore Vieru. Presa noastră, revistele de cultură sar, premeditat, peste unele evenimente importante din viaţa noastră românească. Televiziunile comerciale, cu stăpâni plini de bani, cu jurnalişti pe lângă domeniu, pentru care pe micile ecrane important este să apară scandaluri, sexul, sector porno, diferite cupluri, o serie de lepre politice, nu mai au timp de adevăratele acte de cultură, de educaţia atât de necesară, de pomenirea unor personalităţi ale neamului nostru românesc!

Câte din aceste televiziuni s-au gândit să acorde, măcar nişte minime spaţii în emisiuni, zilei de naştere a poetului naţional Mihai Eminescu? Mă bucur că NVTV a făcut-o! S-a subliniat, la noi, importanţa “omului deplin al culturii româneşti” cum l-a numit Constantin Noica pe Poetul – Nepereche, omagiat de Ziua Culturii Naţionale. Oare câţi s-au gândit să dea Cezarului ce-i a Cezarului şi să-l pomenească pe Grigore Vieru, simbolul Basarabiei la aniversări? Motiv îndreptăţit pentru Gazeta de Nord-Vest să ne amintim de el, cel aproape trecut într-o nemeritată uitare. Blândul Grigore, situat mereu între lacrimă şi lumânare, unul dintre luptătorii deveniţi limbile de clopot ale trezirii, sub dangăt prelung, din clopotniţele deşteptării naţionale dintre Prut şi Nistru. Păzitor, sub focul nădejdii, al lirei lui Orfeu, unul dintre sfinţii versului românesc care, la Judecata de Apoi, vor avea dreptul să vină cu acei crini imperiali în mână: poeziile lor. Grigore Vieru a încântat parlamentarii cu acea mărturisire: “Voi aţi învăţat limba rusă cântând, noi am cântat în limba română plângând!”.

Cel cu locul naşterii lui dincolo de Prut, la Pererîta, cel care declara “De Eminescu am auzit doar la facultate, în liceu deloc, şi i-am citit poeziile prin crăpătura unei bănci la Universitate”, cel care spunea : “Dacă visul unora a fost şi le este să ajungă în Cosmos, o viaţă întreagă am visat să trec Prutul!” s-a luptat cu cei care “ne-au luat imnul, vor şi limba”, Grigore Vieru apărând Basarabia – “copilul născut cu inima afară!”. Iar plânsul lui era al unui neam furat, al celor duşi într-un “Pahod na sibir”, dincolo de gheţurile siberiene.
Scria Grigore: “Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te cunosc,/ Cum te blastămă unii – vreau să zic, / La fel cum lumina pârăsc./ Dar ce ai face tu şi cum ai trăi,/ Dac-ai avea mamă şi ar muri,/ Ce ai face tu şi cum ar fi,/ De-ai avea copii şi ar muri?/ Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te urăsc, / Vei fi mare, tu, eu voi fi mic/ Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc,/ Nu frică, nu teamă,/ Milă de tine mi-i / Că n-ai avut, niciodată, mamă,/ Că n-ai avut, niciodată, copii.” Sunt versuri pe care Vieru le rostea la 15 ianuarie 2009, Ziua naşterii lui Mihai Eminescu, chiar în ziua fatidicului accident, tocmai pe când se întorcea de la o şezătoare literară închinată Înaltului Domn al Poeziei şi al Limbii Române – Eminescu. La anii scurşi în clepsidra vremii de la plecarea autorului cărţilor “Izvorul şi clipa”, “Rădăcina de foc”, “Alarma”, “ Strigat-am către tine”, “Taina care mă apără” etc., o întoarcere în timp mă duce la 27 august 1989, când mulţi intelectuali basarabeni, participanţi la Marea Adunare Naţională de la Chişinău, cereau cu glas imperativ repunerea în drepturi a limbii române, a alfabetului latin, a Tricolorului. Era timpul renaşterii naţionale, următor al celui de la Moscova, când, la Centenarul morţii lui Eminescu, aproape de Piaţa Roşie, Grigore Vieru citea poemul “Cuvântul scrisului nostru”.
Au rămas versurile minunate ale poetului : “Iarba verde de acasă/Cu lanţul de rouă la glezne” sau “Doar în limba ta/ Poţi râde singur / Şi doar în limba ta te poţi opri din plâns” sau “Din Basarabia vă scriu,/ Dulci fraţi de dincolo de Prut, / Vă scriu cum pot şi prea târziu, / Mi-e dor de voi şi vă sărut”.

Grigore Vieru a fost “cea mai limpede conştiinţă a Basarabiei”! Dar nu iubit şi preţuit îndeajuns, pe măsura luptei, sacrificiului şi trudei lui. Lui nu i s-a iertat talentul. A fost considerat “spion român”. L-au lovit mulţi şi pe el şi pe Adrian Păunescu. Mulţi pitici şi afoni dresaţi, mercenari au stârnit numai beznă, neuitându-i nici dincolo de mormânt. Mulţi ar trebui să le ceară scuze, la fel şi lui Mihai Eminescu!

Totodată, lipsa de recunoştinţă. Grigore Vieru se întreba: “Doamne, Cel din zările albastre, / Ce păcate oare-ai săvârşit, / Că Te-au dus acolo şi pe Tine/ În siberii fără de sfârşit?”

Noi spunem că Vieru rămâne în conştiinţa noastră prin tot ce a făcut şi prin valoroasa sa operă!

Teodor Curpaş





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts