More


    Ioan Eugeniu Cucu – patriotul care din postura de deputat al Tăşnadului în Dieta de la Pesta a militat pentru drepturile românilor

    - Advertisement -

    Sunt puține biografii ale fruntașilor români din părțile nordice (Sătmar-Sălaj) din secolul al XIX-lea care pot fi configurate astăzi. Ioan Eugeniu Cucu (1837-1870) face excepție, în ciuda scurtei treceri pe tărâmul pământesc.

    Familia sa, Cuc de Cupşeni (Kapsafalva), avea diplome nobiliare de la regele Matei Corvin în 1465, de la Ştefan Báthori în 1575, confirmate de către Leopold I în 1700, şi de Maria Therezia în 1776, având însemne: pe scut albastru un urs negru stând în două picioare. Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, membri ai acestei familii trăiau în părţile Bihorului, la Beznea, Borod, Borozel, Corniţel, Valea Mare, Cetea, Ciutelec, Topa de Criş, dar şi în Sălajul istoric (azi în judeţul Maramureş), la Urmeniş.


    În părţile sătmărene membri ai acestei familii au funcţionat ca preoţi sau dascăli în mai multe sate, în special în cele din Codru: Socond, Bolda, Stâna, dar şi la Giungi, Andrid, Tiream, Mădăras sau Sătmărel. Familia Cucu (Kuuk, cum apare în unele documente din secolul al XIX-lea) se pare că, la rându-i, provine din familia Cupcea de Budeşti. Trei fraţi descinşi din acea familie au trecut munţii, din rândurile lor ridicându-se mulţi preoţi români, cu numele Cupşa de Cupşeni, răspândiţi apoi pe teritoriul Transilvaniei.

    Ioan Eugeniu Cucu s-a născut în anul 1837, probabil la Chegea, unde tatăl său era paroh. A urmat studiile, până în clasa a VII-a gimnazială la Satu Mare şi Oradea. În anul şcolar 1853/1854, în clasa a VII-a gimnazială (penultima de liceu în zilele noastre) la Gimnaziul Superior catolic din Satu Mare găsim nu mai puţin de trei elevi cu numele Ioan Cucu (doi cu numele Kuk János, ifj. – junior şi öreg – senior precum şi unul cu forma numelui Kuuk János; primul dintre aceştia trei beneficia de o bursă, în timp ce în dreptul ultimului este trecută eliminarea din şcoală: „Tanodákból kitilt tatott”). Diriginte al clasei era profesorul Böhm Ágost, care preda limba germană şi ştiinţele naturii. Credem că cel care a renunţat la studii era tocmai viitorul deputat Ioan Eugeniu Cucu. Desprindem aceasta dintr-o descriere a biografiei sale apărută în „Familia” lui Iosif Vulcan: „Dar, ca mulţi alţi tineri, avea şi el o doză bunişoară din vivacitatea temperamentului sanguin, ce la copii se numeşte petulanţia, iar la junio spirit aventuros, care duce nu arareori pre căi rătăcite pe mulţi oameni cu talente şi însuşiri frumoase. D-aci ne explicăm noi împrejurarea că fericitul Cucu şi-a întrerupt studiile gimnaziale, s-a făcut soldat, şi ca atare deveni subofiţer. După câţiva ani de serviciu, el se reîntoarse la casa părintească şi d-aci prefectul d-atunci al Solnocului Interior îl invită să-i fie secretar privat”.


    Pe parcursul anilor 1867 şi 1868 deţinea funcţia de jude cercual (jude onorar spune altă sursă) la Supuru de Jos, unde tatăl său era paroh şi, totodată, protopop. S-a remarcat în lupta pentru obţinerea de drepturi naţionale pentru românii sălăjeni, alăturându-se eforturilor lui George Pop de Băseşti sau ale protopopului de Santău, preot Vasile Pop. S-a înscris în „Astra” cu ocazia adunării din vara anului 1868 de la Gherla, plătind cotizaţia pentru intervalul 1867/1868 şi, totodată, pentru diplomă, 6 florini. A participat şi la altă apariţie a „Astrei” în părţile nordice, cum s-a întâmplat la Şomcuta în anul 1869.


    În 1869 a fost ales deputat în Parlamentul Ungariei, din partea cercului electoral al Tăşnadului. După multă vreme, românii din Sălaj aveau în sfârşit un reprezentant în Dieta pestană. În noua dietă, care s-a deschis la 20 aprilie 1869, au intrat 25 de deputaţi români, 15 dintre ei pe listele Partidului Naţional Român constituit la Timişoara şi 10 pe listele guvernamentale. Ioan Eugen Cucu era deci alături de: Vincenţiu Babeş, Alexandru Mocioni, Anton Mocioni, George Mocioni, Sigismund Popovici, Lazăr Ionescu, Sigismund Borlea, Iosif Hodoş, Alexandru Roman, Lazăr Gruescu, Vasile Buteanu, George Ioanovici, Vincenţiu Bogdan, Eugen Mocioni, pe listele formaţiunii politice româneşti.

    Şi-a câştigat repede simpatia şi încrederea compatrioţilor săi, prin activitatea energică în congregaţiile comitatense, deosebita artă oratorică, eminenţa spiritului şi conduita lui francă şi energică.

    Orator eminent, Ioan Eugeniu Cucu a ţinut în Dieta din Pesta frumoase discursuri politice, îndeosebi în chestiunile revizuirii legii naţionalităţilor, a uniunii Transilvaniei cu Ungaria şi a teatrului naţional român. Cauza înfiinţării unui teatru român a găsit numeroşi susţinători şi în Dieta Ungariei. Remarcăm aici pe deputaţii Borlea, Al. Mocioni, Stănescu, Babeş, dar şi pe Ioan-Eugen Cucu. Se făcea apel la inteligenţa română din Buda-Pesta pentru sprijinirea acestui demers; printre semnatarii apelului îl găsim şi pe Ioan-Eugeniu Cucu.

    Ultima luare de cuvânt, înainte de despărţirea „de naţiunea sa, de confraţii şi amicii săi,” a fost consemnată când a protestat solemn în clubul naţional contra pensionării honvezilor maghiari din 1848/1849.

    „Mult onorată casă! Dacă vorbesc şi eu la proiectul de lege de pe masa casei, nu o fac aceasta din vanitoasă mâncărime de vorbă, şi nici în scopul, ca să exploatez cu vorbirea mea simpatiile partidului meu, fie pentru prezent, fie pentru viitor, ba nu caut nici glorie oratorică, pentru că la aceasta nu m-ar putea îndreptăţi mărginitele mele facultăţi şi cunoştinţe, deoparte, iar de altă parte prea bine ştiu, că în oricare corporaţiune, prin urmare cu atât mai ales la locul acesta, pentru oratori începători foarte rar cresc laurii gloriei. Dar buzele mele le deschide sentimentul grav al datorinţei, care merge mână în mână cu poziţia legiuitorului, şi apoi interesul acelui popor, din a cărui mult preţuită încredere mi-am ocupat locul în dietă”.
    A decedat în 5 martie 1870, nereuşind să împlinească o frumoasă carieră care se întrezărea. A fost înmormântat în cimitirul Kerepes. Moartea lui a fost deplânsă în mai multe foi naţionale române, într-unul din necroloage scriindu-se: „Fie-i junelui român ţierina uşoară şi memoria eternă”. În numărul următor se relata procesiunea înmormântării; se pare că aceasta a fost prima ocazie în care la Buda-Pesta, într-un loc public, a fost ţinut un discurs solemn în limba română.
    Sursa: dr. Viorel Câmpean, dr. Marta Cordea – ACTA MVSEI POROLISSENSIS XXXIX ISTORIE-ETNOGRAFIE



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img