Iezuiții în Sătmar și rolul lor în implementarea învățământului pe aceste meleaguri



Activitatea ordinului iezuit, cu o vechime de aproximativ o jumătate de mileniu, a fost de multe ori apreciată, dar şi criticată. Istoria lor beneficiază de o literatură vastă, a cărei parcurgere depăşeşte limitele unui singur studiu. De altfel, scopul nostru se rezumă la urmărirea funcţionării ordinului în regiunea nord-estică a Bazinului Carpatic, mai exact în comitatul Satu Mare.

Teritoriul Sătmarului a fost devastat în 1594 din cauza invaziei tătarilor, iar mai târziu a devenit centrul de desfăşurare a luptelor purtate de armatele generalului Basta împotriva Transilvaniei. Nu după mult timp după stabilirea iezuiţilor în Transilvania (1581), preoţii iezuiţi şi-au făcut apariţia şi în Satu Mare. Din 1583 avem informaţii despre un anume P. Antonius Possevinus, care a jucat rolul de mediator între împăratul austriac Rudolf şi principele Transilvaniei, Ştefan Báthori.

Din primele decenii ale secolului al XVII-lea cunoaştem numele părintelui Anton Marietti (iezuit italian), care, între 1601-1605, locuind probabil în cetate, avea în grijă sufletele romano-catolicilor din Satu Mare. Izvoarele vremii amintesc în 1610 un pater iezuit (numele lui nu este cunoscut), care a stat în casa lui Andrei Dóczy, căpitan al cetăţii Sărmarului, şi de acolo îşi desfăşura activitatea în slujba credincioşilor romano-catolici. În 1615 a păstorit în Satu Mare preotul iezuit Várady István, dar numai timp de câteva săptămâni, deoarece s-a îmbolnăvit grav şi a murit. Izvoarele menţionează că a fost condus cu respect la cimitir, inclusiv de către calvini.

Tot călugării iezuiţi s-au angajat şi în îngrijirea sufletelor credincioşilor din apropiatul Carei, însă ei trăiau la Satu Mare, în cetate, considerând-o un loc mai sigur. În 1622, principele Gabriel Bethlen a predat biserica cetăţii protestanţilor, motiv pentru care ordinul nu şi-a mai putut desfăşura activitatea. După revenirea Săt-marului sub tutela regală, în 1630, împăratul Ferdinand al II-lea a donat iezuiţilor un teren în incinta cetăţii, unde aceştia şi-au ridicat mai târziu claustrul (aşa-numita antiqua residentia), iar în 1636 au reînfiinţat şi parohia din cetate.Pázmány Péter a semnat actul de donaţie care a pus bazele ridicării colegiului din Satu Mare în 14 sep-tembrie 1636. Donaţia era de 2000 de forinţi anual, o sumă însemnată în acel timp. După stabilirea iezuiţilor au început să curgă donaţiile şi din partea aristocraţiei şi a regalităţii: împăratul Ferdinand al III-lea a donat localitatea Kisfalud din comitatul Zemplén, contele Károlyi László biserica din cetate şi satul Băbăşeşti, iar împăratul Leopold I, 23 de sesii iobăgeşti.

În accepţiunea ordinului, colegiul este un claustru cu rol de şcoală în care îşi desfăşoară activitatea cel puţin 20 de membri ai ordinului, şi care oferă şi învăţământ superior (gimnaziu de toate nivele). În Satu Mare, şcoala iezuiţilor şi-a început activitatea în toamna anului 1639, sub conducerea lui P. Kerzi (Kerczy) László, dar numai în calitate de gimnaziu gramatical inferior (şcoală cu patru clase). În aceste şcoli gimnaziale, elevii îşi însuşeau în principal limba latină, la un nivel din ce în ce mai înalt. Şcoala era frecventată de fiii nobililor din zonă, într-un număr destul de mare, dar şi de cei ai cetăţenilor protestanţi ai oraşului! Iezuiţii asigurau cazarea, masa şi supravegherea elevilor pe tot parcursul studiilor în internatul din vecinătatea gimnaziului.

Gimnaziile iezuite funcţionau după un plan de învăţământ identic. Inclusiv manualele erau identice, astfel încât elevii să-şi poată continua studiile oriunde. Astfel, cunoaştem (şi în lipsa păstrării arhivei locale) materiile predate în gimnaziul inferior din Satu Mare. Cu siguranţă şi în gimnaziul din Satu Mare a fost respectat modelul pedagogic prezentat în Ratio Studiorum, adică se lucra cu clase de elevi de aproximativ aceeaşi vârstă, şi cu profesori diferiţi pentru fiecare clasă. Cel mai apropiat claustru de iezuiţi sătmăreni era cel din Sárospatak şi se pare – din datele istorice păstrate – că din punct de vedere administrativ-financiar, cel din Satu Mare a fost oarecum subordonat acestuia (cel puţin temporar). Astfel, este cunoscut faptul că în deceniile 4-7 ale secolului al XVIII-lea, administratorul claustrului din Satu Mare era un membru al claustrului din Sárospatak.

În Satu Mare – în lipsa şcolii confesionale – iezuiţii au fost nevoiţi să organizeze inclusiv clasele elementare pentru copiii care învăţau abecedarul, precum şi clasa decliniştilor – a elevilor care învăţau gramatica limbii latine şi declinările. Această şcoală elementară se întindea pe perioada a doi ani, şi, pentru că făcea parte din învăţământul unitar al reţelei şcolilor iezuiţilor, iar curriculum-ul didactic trebuia să respecte regulamentul elaborat de centru. Conform regulamentului, în clasele de gramatică ale gimnaziului era acceptat orice copil, indiferent de confesiune. Regulamentul prevedea ca la fiecare clasă să predea câte un dascăl diferit şi, doar în cazul claselor cu un număr mic de elevi, cursurile pot fie predate de acelaşi profesor. Dreptul de predare îl aveau doar cei care beneficiau de titlul de maestru–magister. Obţinerea acestuia presupunea finalizarea a trei ani de studii filosofice la secţia academică.

Secţia inferioară a gimnaziului avea sarcina de a asigura însuşirea cât mai perfectă a limbii latine, precum şi a unor cunoştinţe matematice şi de limba greacă.

În predarea lecţiilor, iezuiţii au utilizat şi limba maternă a elevilor. Foloseau versiunea în mai multe volume a lucrării Principia lui Alvarez. La predarea materialului didactic în limba latină a fost folosită o versiune tradusă în limba maternă. Dascălii călugări pretindeau elevilor o disciplină severă, dar în acelaşi timp s-au străduit să manifeste un comportament amical faţă de ei. Au cerut eforturi în muncă, dar au avut grijă şi de odihna elevilor, organizând şi diferite activităţi distractive (sport, jocuri, teatru).

Biblioteca gimnaziului era alcătuită din 69 de titluri în mai multe exemplare, astfel încât numărul cărţilor ajungea la 1182, chiar 1192 de cărţi, dacă luăm în calcul pe cele cu mai multe volume. Majoritatea erau în limba latină, dar se găseau volume şi în limba maghiară, germană, italiană şi greacă. Fondul de carte (precum şi numărul exemplarelor) atestă faptul că în gimnaziul primar din Satu Mare, în timpul predării limbii latine, sprijinită pe limba maternă a elevilor, au fost dezvoltate inclusiv cunoştinţele de limbă maternă.

Sursa: Bura László – Satu Mare Studii si Comunicari – 2012 – Seria Istorie – Etnografie – Arta – Restaurare – Conservare

Nicolae Ghișan





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts