More


    Biserica, lăcaş de închinare (2). Iconostasul şi Altarul

    - Advertisement -

    Naosul (corabia bisericii) este despărţit de Sfântul Altar printr-un perete de lemn (sau, mai rar, de zid), care se numeşte “catapeteasmă, tâmplă sau iconostas”, fiindcă este împodobit cu icoane şi cu sculpturi, simbolizând despărţirea celor văzute de cele nevăzute.

    Ordinea în care sunt aşezate icoanele pe iconostas este următoarea: în rândul de jos, la dreapta uşilor împărăteşti, este icoana mare a Mântuitorului Iisus Hristos, la stânga este icoana mare a Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, la dreapta uşii diaconeşti din dreapta este icoana mare a hramului bisericii, iar la stânga uşii diaconeşti din stânga este icoana mare a unui ierarh (de exemplu, a Sfântului Nicolae) sau a Sfântului Ioan Botezătorul. În faţa acestor icoane mari, împărăteşti, atârnă candele cu untdelemn, închipuindu-L pe Hristos, Izvorul vieţii şi “Lumina lumii” (Ioan VIII; 12), Care ne luminează prin învăţăturile Evangheliei, prin darurile Sfântului Duh şi prin lumina “fericitoare” a vieţii veşnice. Sub aceste icoane, se află altele mai mici, care înfăţişează jertfe din Vechiul Testament: a lui Abel, a lui Noe, a lui Avraam şi a lui Zaharia, ca preînchipuiri ale Jertfei de pe Cruce a Mântuitorului. În rândul al doilea, deasupra uşilor împărăteşti, este icoana Cinei celei de Taină, precum şi icoana cea nefăcută de mână a Domnului (întipărită pe mahrama Sfintei Veronica, mironosiţa, pe drumul spre Golgota), iar în dreapta şi în stânga sunt icoanele praznicelor împărăteşti. În rândul al treilea sunt aşezate icoanele Sfinţilor Apostoli, având în mijloc icoana Mântuitorului ca arhiereu şi împărat (pe tron). În al patrulea rând sunt aşezate icoanele proorocilor, în mijloc fiind icoana Sfintei Treimi. În fine, deasupra, în vârful iconostasului, stă Sfânta Cruce, cu chipul lui Iisus Hristos răstignit, având de o parte pe Maica Domnului (în dreapta) şi de altă parte pe Sfântul Apostol Ioan (în stânga; Ioan XIX; 26-27). Toate aceste icoane, prinse între mlădiţe de viţă de vie, înfăţişează pe Hristos, “viţa cea adevărată” şi pe Sfinţi, rodul mlădiţelor ei (Ioan, cap. XV). Ele ne cheamă privirile şi ne îndeamnă inimile ca, urmând vieţile lor, să ne dăruim şi noi toată viaţa lui Dumnezeu.

    Iconostasul are trei uşi, prin care se intră în Sfântul Altar. Uşile din mijloc, care se deschid în două părţi, se numesc “uşi împărăteşti”. Pe ele este zugrăvită icoana Bunei Vestiri, ceea ce ne arată că prin întruparea Fiului lui Dumnezeu s-a deschis oamenilor cerul. Prin uşile împărăteşti (prin care intră Hristos, Împăratul cerului şi al pământului) nu intră şi nu iese decât arhiereul, iar preoţii numai în timpul slujbelor religioase, îmbrăcaţi în sfintele odăjdii (veşminte). Celelalte două uşi, numite “uşi diaconeşti sau îngereşti”, au zugrăvite pe ele icoanele Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil; prin ele intră şi ies diaconii (care îi închipuie pe îngeri în timpul slujirii) şi ceilalţi slujitori ai bisericii.
    Sfântul Altar este partea cea mai importantă a bisericii, în care episcopii, preoţii şi diaconii săvârşesc Sfânta Liturghie şi sfintele slujbe, închipuind cerul nevăzut cu tronul lui Dumnezeu şi cu cetele îngerilor şi ale Sfinţilor. În el, în timpul Sfintei Liturghii, se săvârşeşte Sfânta şi înfricoşătoarea Jertfă cea fără de sânge a Domnului. În mijlocul Altarului se găseşte Sfânta Masă (Prestolul sau Jertfelnicul), făcută din piatră, reprezentând masa de la Cina cea de Taină, Crucea răstignirii, mormântul Domnului Iisus Hristos şi tronul Lui. Cele patru colţuri ale Sfintei Mese (pe care sunt aşezate medalioane cu cei patru evanghelişti: Matei, Marcu, Luca şi Ioan) ne duc cu gândul la cele patru părţi ale lumii, arătând că din Jertfa lui Hristos se hrăneşte duhovniceşte întreaga lume. Sfânta Masă este acoperită, mai întâi, cu o pânză de in (“cămaşă”), care închipuie giulgiul de pe trupul Mântuitorului în mormânt; urmează, apoi, o ţesătură luminată (“îmbrăcămintea mesei”), care simbolizează hainele Domnului, strălucitoare “ca lumina”, precum le vedem pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului (Matei XVII; 2). În piciorul Sfintei Mese (în mijlocul ei) se aşează, când se sfinţeşte/târnoseşte biserica, Sfinte Moaşte, în amintirea faptului că, în primele veacuri creştine, bisericile se ridicau pe mormintele martirilor: “Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apocalipsa VI; 9-11).
    Pe Sfânta Masă se află: Antimisul, Evanghelia (care închipuie pe Hristos de faţă pe Sfânta Masă), Chivotul (o machetă a bisericii, din lemn sau metal, în care se păstrează Sfânta Împărtăşanie pentru bolnavi, simbolizând slava dimprejurul tronului dumnezeiesc; vezi: Iezechiel, cap. XLIII), o cruce şi unul sau mai multe sfeşnice cu lumânări (sfeşnicul cu o singură lumânare ne duce cu gândul la Unul Dumnezeu în fiinţă; sfeşnicul cu două lumânări se referă la cele două firi: dumnezeiască şi omenească din persoana Mântuitorului; sfeşnicul cu trei lumânări simbolizează Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; sfeşnicul cu patru lumânări îi reprezintă pe cei patru evanghelişti; sfeşnicul cu şapte lumânări înseamnă cele şapte daruri ale Sfântului Duh – “duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei. Duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe, duhul temerii de Dumnezeu”, Isaia IX; 2-3 – şi cele şapte Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea, Spovedania, Împărtăşania, Cununia, Maslul, Preoţia; sfeşnicul cu nouă braţe închipuie cele nouă cete îngereşti: Serafimi, Heruvimi, Tronuri, Domnii, Puteri, Stăpânii, Începătorii, Arhangheli şi Îngeri). Antimisul este o bucată de in sau mătase, având întipărită icoana punerii în mormânt a Domnului, la colţuri fiind întipăriţi cei patru evanghelişti. Antimisul este sfinţit de către episcopul locului, având în cusătura lui părticele din Sfintele Moaşte ale martirilor. Pe antimis se slujeşte Sfânta Liturghie, fiind indispensabil acesteia; de aceea, nu poate lipsi din nicio biserică, amintind de giulgiul în care a fost înfăşurat trupul Mântuitorului în mormânt. În timpul persecuţiilor din primele secole creştine, Sfântul Antimis era Sfânta Masă pe care se aşezau Sfintele Daruri, în locuri ascunse. Când urmele creştinilor erau descoperite de persecutori, preoţii înfăşurau Sfintele Daruri şi fugeau în locuri ferite, unde continuau şi încheiau Sfânta Liturghie. În zilele noastre, când Sfânta Liturghie se săvârşeşte în altare de vară, Sfântul Antimis este aşezat pe masa din mijlocul respectivului Altar, întrucât, precum afirmasem, “fără Antimis nu se poate sluji Sfânta Liturghie”.

    În Altar se mai află: în partea stângă avem proscomidiarul (o firidă, în formă de măsuţă, pe care se pregătesc darurile de pâine şi vin pentru Sfânta Liturghie, închipuind staulul sau peştera cu ieslea din Betleem, în care S-a născut Iisus Hristos), în partea dreaptă este diaconiconul (în care se păstrează sfintele vase, cărţi şi odăjdii/veşminte ale bisericii), iar în spate se găseşte scaunul cel de sus (pe care stă arhiereul/episcopul în timpul citirii Apostolului, închipuind pe Hristos-Domnul, marele nostru Ahiereu către Dumnezeu-Tatăl). De asemenea, mai există un “loc pentru foc”, în care se aprind cărbuni pentru cădelniţă, peste care se pune tămâie, preoţii tămâind Altarul şi întreaga biserică la momentele potrivite (focul simbolizează firea dumnezeiască a Mântuitorului, cădelniţa reprezintă firea Lui omenească, iar fumul de tămâie reprezintă bunul miros al Duhului Sfânt şi al rugăciunii).

    Bisericile sunt împodobite pe pereţi cu icoane sau cu picturi, după o regulă/erminie bine statornicită. Totul în biserică este orânduit spre a înălţa sufletul către Dumnezeu, îndemnând la rugăciune şi evlavie.

    Bibliografie: 1.“Biblia” sau “Sfânta Scriptură”, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti. 2.“Catehism creştin ortodox”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1990, pp. 105-108. 3.“Catehism ortodox”, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, pp. 80-82.

    Preot dr. Cristian Boloş



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img