Perioada de pandemie, aşa cum toţi am citit și am auzit în mass-media, a avut și are încă un impact puternic asupra artiștilor, asupra performerilor în general.
Dar cu toate lipsurile și frustrările ei, ea a adus și beneficii care, din punctul meu de vedere, merită consemnate.
Odată cu începutul pandemiei spectacolele s-au sistat brusc. A existat un hiatus, o perioadă ”mută” aș putea spune, când lumea artistică, dezorientată, n-a știut cum să reacționeze. Destul de repede însă, lucrurile au început să se urnească. S-au difuzat spectacole înregistrate în prealabil, titluri îndrăgite de public. Premiere la care probabil au avut acces un număr mic de spectatori, au fost accesibile gratuit, prin intermediul platformelor on line, unui număr foarte mare de iubitori ai genurilor.
Pe măsură ce au intrat în vigoare anumite reguli de desfășurare în condiții de siguranță a unei minime activități, s-au realizat filmări (fără public) de one man show, de recitaluri vocal-instrumentale cu un număr mic de participanți, studio-performance sau spectacole sub formă de concert, pentru a limita interacțiunea între protagoniști. Repertoriile au suferit și ele adaptări, fiind preferate lucrări de dimensiuni reduse, cu puține personaje, care puteau fi înscenate fără a presupune riscuri pentru personalul artistic și tehnic implicat. Pentru artiști, acest demers (pe care nu l-ar fi făcut în mod consecvent în perioada anterioară) a însemnat o importantă diversificare a repertoriului propriu, o mai mare responsabilitate asupra calității actului artistic, provocarea de a reuși să performeze ca individualitate, și desigur experiența transmiterii emoției prin intermediul imaginii virtuale și nu a prestației live. Spectacolele și performance-ul on line au luat repede un avânt pe care nu și l-ar fi putut imagina nimeni, în condiții normale.
Colaboratorii instituțiilor culturale de stat și artiștii liber profesioniști au avut de suferit cel mai mult, ne mai beneficiind de o periodicitate a veniturilor. Aceia dintre ei care și-au dorit să meargă mai departe, au descoperit, printre altele, pedagogia on line. Și-au oferit experiența și aptitudinile spre a-i învăța pe alții secretele meșteșugului lor artistic. Au participat la campanii umanitare, sociale, au trimis înregistrări la concursuri și competiții on line, și-au făcut bloguri, site-uri prin care au încercat să creeze interesante portaluri virtuale pentru cei care aveau nevoie de un model, de un sprijin moral și profesional. Implicit calitatea lor umană și performativă a crescut, s-au putut autoanaliza, au putut fi văzuți și ascultați de un număr inestimabil mai mare de spectatori și specialiști. Au avut posibilitatea de a-și crește ”cota de piață”, dacă se poate spune așa, și mulți au făcut-o.
Ceea ce artiștii (marea lor majoritate) au mai descoperit cu uimire, în pandemie, a fost importanța pregătirii profesionale ”de acasă”, prin studiu individual aprofundat. Analizând, ”la rece”, toți timpii morți din repetițiile în care veneau nepregătiți, toate rolurile studiate pe drum, între două turnee, toate momentele în care refuzau un spectacol pentru că nu aveau răgazul necesar să-l aprofundeze, au conștientizat faptul că arta făcută ”pe fugă” este lipsită de reale satisfacții. Și concluzia a fost: prețuirea fiecărei secunde în scenă, iminența disciplinei și a responsabilității, respectul pentru sine, pentru ceilalți și pentru public.
Acest an și jumătate de ”anormalitate artistică” (cum îl numesc cei mai mulți conservatori) a fost și perioada cea mai benefică pentru participarea la master-class-uri și cursuri de perfecționare. Numai cine n-a vrut nu a avut acces la ele. Mulți tineri, profesioniști sau amatori, și-au putut descoperi calități sau pasiuni despre care nici nu bănuiau că le-ar putea avea.
Pentru tinerii artiști, care au rămas în continuare motivați în a se dezvolta profesional, am pus la punct un sistem de repetiții on line, prin care să putem continua pregătirea spectacolelor noastre de operă și teatru muzical, desigur într-o altă formă, mult mai anevoioasă, care necesita, pe lângă un timp dublu de lucru, răbdare, dedicare și pasiune. Toate acestea, cu scopul precis de a prezenta aceste proiecte în scenă, de îndată ce acest lucru ar fi fost posibil.
Astfel, în perioadele ”de acalmie”, când puteam să ne strângem în număr mic în sala de spectacole, repetam și filmam tot ce realizaserăm cu multă trudă în mediul virtual. Am ajuns chiar la a concepe o mișcare scenică adaptată vremurilor, ce presupunea o interacțiune extrem de redusă între personaje -o altă provocare din care ne-am ales cu o mult mai mare acuitate legat de tot ceea ce înseamnă expresivitatea scenică. Dacă acum câțiva ani ni s-ar fi propus să realizăm o scenă de dragoste în care protagoniștii să nu se atingă sau să se apropie unul de celălalt, am fi considerat acest lucru aberant, imposibil. Dar puși în fața necesității, ne-am dat seama că putem găsi soluții care să nu diminueze cu nimic emoția și calitatea actului interpretativ, ci dimpotrivă să îl situeze pe un alt nivel, neexplorat, ofertant și plin de noi sensuri.
Împinși de dorința de a sfida împrejurările potrivnice, am realizat un număr aproape dublu de spectacole, față de o perioadă similară de dinainte de pandemie. S-a reauzit printre noi conceptul de ”artă pentru artă”, onorariile nu mai erau o prioritate, toți doream, mai presus de orice, să nu ne oprim. Să nu ne dezicem de menirea și pasiunea noastră.
Transpunerea în mediul on line a întregii activități scenice a părut, la început, de nerealizat. Găsirea unor soluții și metode care să funcționeze și să aducă satisfacții, evoluție, a presupus un efort psihic și creativ uriaș, douăzeci și patru de ore pe zi și șapte zile pe săptămână. E mult timp, dar, ce să vă spun, tocmai timp aveam berechet! Limitările tehnice, lipsa de interacțiune, nepotrivirea schemelor tradiționale, spațiul personal al fiecăruia impropriu pentru desfășurarea repetițiilor, frustrarea și nerăbdarea echipei artistice, toate au reprezentat piedici aproape insurmontabile pentru un realizator de spectacole. Pas cu pas, însă, am experimentat procedee pe care le-am dezvoltat și îmbunătățit pe parcurs, și care au dat, cu multă sudoare, roadele așteptate.
Am apelat la o tehnică împrumutată din muzica ușoară, folosind semi-pozitive pentru a permite cântăreților să repete muzical întreaga partitură a spectacolului acompaniați de pian și de vocile celorlalți protagoniști. Am utilizat scheme grafice de amplasament scenic, pe care le explicam, vizualizam și marcam schematic în timpul repetițiilor de pe platformele digitale. Ne-am aplecat cu migală asupra textului, a semnificațiilor, a stărilor și sentimentelor personajelor, asupra dicției, elementelor de dinamică și agogică conținute în rol. Am propus multe teme fantastice de improvizație individuală care să faciliteze înțelegerea unor concepte, dezvoltarea unor situații sau relații scenice. Toate acestea erau filmate de către fiecare interpret și apoi urmau a fi analizate și dezbătute on line. Am înregistrat video coregrafii pe care le-am destructurat pe fiecare membru al ansamblului sau solist, și care trebuiau apoi să fie repetate și memorate de aceștia în propria sufragerie sau bucătărie. Într-o perioadă normală, aveam două zile pe săptămână câte patru ore de repetiție. În pandemie am avut la dispoziție douăsprezece ore de repetiție și douăsprezece ore de studiu pe zi. Și le-am folosit la maximum. Nu am avut interacțiune fizică, dar am avut interactivitate!
Cu ce ne-am ales?
Va urma
Ina Hudea
