Tainele Bisericii Ortodoxe (7). Taina Preoţiei (1)

    Preoţia (Hirotonia) este Sfânta Taină prin care, unor persoane, anume pregătite şi chemate de Dumnezeu, li se dă, prin rugăciune, prin punerea mâinilor pe cap şi sfinţirea de către episcop/ierarh, harul/darul, puterea şi dreptul de a sluji în Biserică/biserică, să înveţe adevărul dumnezeiesc, să săvârşească Sfintele Taine şi celelalte slujbe bisericeşti şi să conducă pe credincioşi pe calea mântuirii, a zidirii lor, sub toate aspectele. 
Astfel, prin Hirotonie, se împărtăşeşte harul puterii de a învăţa sau predica, de a săvârşi cele sfinte şi de a conduce obştea credincioşilor: “Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni IV; 1. Din aceste cuvinte, precum şi din cele rostite de Hristos la Cina cea de Taină: “Aceasta să faceţi spre/întru pomenirea Mea” – Luca XXII; 19, I Corinteni XI; 24-25 –, reiese puterea sfinţitoare a Preoţiei); “Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu” (I Corinteni III; 9). Numai cine a primit această putere şi slujeşte Biserica are dreptul să predice/propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu. 
Toţi cei care îşi arogă fără temei dreptul de a predica, adică fără Hirotonie şi fără încredinţarea Bisericii, fără un mandat din partea ei, sunt “amăgitori” (II Ioan I; 7), care răstălmăcesc Scripturile, spre pierzare (II Petru III; 16), sunt “prooroci mincinoşi” (îmbrăcaţi în “haine de oi”, pe dinăuntru fiind “lupi răpitori/îngrozitori”) şi “învăţători mincinoşi”, care strecoară printre oameni “eresuri pierzătoare” (Matei VII; 15, Matei XXIV; 11, Faptele Apostolilor XX; 29-30, II Petru II; 1), sunt “furi şi tâlhari” (Ioan X; 1, 8-10). Pe unii ca aceştia, să nu-i primim în casele noastre şi să nu le zicem: “Bun venit!”, spre a nu ne face părtaşi la faptele lor cele rele (II Ioan I; 10-11). Pe cei “şovăitori” să-i mustrăm, “pe alţii, smulgându-i din foc”, să-i mântuim, iar de alţii, însă, să ne fie “milă cu frică, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor” (Iuda I; 22-23). 
Preoţia este lucrarea de temelie în Biserică, fiindcă prelungeşte, până la sfârşitul veacurilor, însăşi preoţia Mântuitorului. Fără Preoţie nu sunt Sfintele Taine; fără Sfinte Taine nu se revarsă peste oameni harul dumnezeiesc; fără har dumnezeiesc nu este mântuire. Preoţia este/înseamnă har: “Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor” (I Timotei IV; 14). De aceea, “nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum şi Aaron” (Evrei V; 4). Apoi, “cum vor propovădui de nu vor fi trimişi?” (Romani X; 15), căci “El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni IV; 11-12, I Corinteni XII; 28-30). Preot poate să fie: 1.persoana care a studiat Teologia, însuşindu-şi o solidă pregătire teologică şi ştiinţifică, spre a putea face faţă tuturor provocărilor care se vor ivi în timpul pastoraţiei, Preoţia fiind “arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”, potrivit Sfântului Grigorie de Nazianz; 2.persoana care se distinge printr-o viaţă morală şi spirituală deosebită, caracterizată prin verticalitate în raport cu Dumnezeu şi cu semenii; 3.persoana care este hirotonită, în mod canonic, de către episcop. 
Sfântul Apostol Petru vorbeşte despre creştini ca fiind “seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu”, ca să vestească în lume bunătăţile Celui Care i-a “chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (I Petru II; 9). Însă, de aici nu trebuie să înţelegem că toţi creştinii sunt preoţi, fiind vorba despre o preoţie duhovnicească, obştească, al cărei altar este inima fiecărui creştin (“Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?”, I Corinteni III; 16), jertfele duhovniceşti fiind mila, duhul umilit, inima înfrântă şi smerită (Psalmi L; 18). E vorba, aşadar, de o preoţie în sens figurat. Prin puterea harului primit, prin Tainele Botezului, Mirungerii şi Împărtăşaniei, creştinii au o stare aleasă, sfântă, împărătească faţă de necreştini; de aceea, ei au dreptul să boteze pe copiii aflaţi în pericol de a muri nebotezaţi, dar aceasta nu este totuna cu preoţia aşezată de Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli şi ajunsă la noi prin succesiune apostolică continuă.
    Domnul Iisus Hristos, după o noapte petrecută în “rugăciune către Dumnezeu, când s-a făcut ziuă a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a ales din ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli” (Luca VI; 12-13), cărora le-a spus: “oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei XVIII; 18). El a instituit Sfânta Taină a Preoţiei în clipa în care, după Înviere, a dat Sfinţilor Apostoli puterea de a ierta păcatele şi când le-a dăruit deplina putere să înveţe, să boteze şi să conducă pe credincioşi, ca aceştia să păzească toate câte a poruncit El: “Şi Iisus le-a zis: Pace vouă! Precum M-a timis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan XX; 21-23); “Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei XXVIII; 18-20. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul a oferit Apostolilor şi urmaşilor acestora puterea învăţătorească, de a vesti cuvântul lui Dumnezeu, o dată cu cea sfinţitoare şi de conducere). Pe acest temei, de la Sfinţii Apostoli, puterea dată prin Hirotonie, trece neîntrerupt la urmaşii lor, până la sfârşitul veacurilor. Apostolii au săvârşit Sfânta Taină a Preoţiei prin punerea mâinilor, “hirotonind preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri…” (Faptele Apostolilor XIV; 23). Însă, Sfântul Apostol Pavel atrage atenţia: “Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat” (I Timotei V; 22).