A fost un moment fără precedent. Trupele române au traversat Tisa, au învins armata Republicii Sovietice Ungare și au ocupat Budapesta după o campanie militară desfășurată cu rapiditate și eficiență. Prin această acțiune, România nu doar că și-a apărat frontierele recent stabilite prin actul de la 1 Decembrie 1918, ci a contribuit decisiv la prăbușirea primului regim comunist instalat în Europa după Rusia bolșevică.
Istoricul american Glenn E. Torrey avea să remarce că intervenția românească din vara anului 1919 a reprezentat unul dintre cele mai importante episoade militare din Europa postbelică, deși importanța ei a fost mult timp minimalizată în istoriografia occidentală. Keith Hitchins, unul dintre cei mai apreciați istorici ai României, considera că succesul campaniei a consolidat poziția diplomatică a României la Conferința de Pace de la Paris și a demonstrat capacitatea noului stat român de a-și apăra unirea prin forța armelor.
În România, victoria a fost întâmpinată cu entuziasm. Ziarele au vorbit despre o izbândă istorică, comparabilă cu marile victorii medievale împotriva Imperiului Otoman. În Ungaria, ocupația Budapestei a fost percepută ca o umilință națională fără precedent, iar în capitalele occidentale reacțiile au oscilat între admirație și îngrijorare, diplomații aliați temându-se că România ar putea depăși mandatul militar primit.
La peste un secol de la aceste evenimente, campania din 1919 rămâne un episod insuficient cunoscut. Ea nu poate fi înțeleasă fără contextul dramatic al Europei de după Marele Război, fără prăbușirea Imperiului Austro-Ungar și fără ascensiunea comunismului în Ungaria lui Béla Kun.
Europa după Marele Război
La 11 noiembrie 1918, tunurile Primului Război Mondial au tăcut. După mai bine de patru ani de lupte, milioane de morți și distrugeri fără precedent, continentul european intra într-o nouă etapă, marcată de speranță, dar și de o profundă instabilitate.
Patru mari imperii dispăruseră de pe harta Europei: Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Rus și Imperiul Otoman. În locul lor apăreau state noi sau se reconfigurau granițele celor existente. Polonia renaștea după mai bine de un secol de dispariție, Cehoslovacia își proclama independența, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor lua ființă în Balcani, iar România realiza ceea ce generații întregi numiseră „visul național”: unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat.
Conferința de Pace de la Paris urma să traseze noile frontiere, însă până la semnarea tratatelor, multe regiuni rămâneau disputate. Armatele continuau să fie mobilizate, iar conflictele locale izbucneau aproape zilnic.
Pentru Ungaria, sfârșitul războiului a fost sinonim cu dezastrul. Statul maghiar pierdea aproximativ două treimi din teritoriul fostului Regat al Sfântului Ștefan și peste jumătate din populație. În Budapesta domnea haosul politic. Guvernul condus de Mihály Károlyi nu reușea să controleze situația, economia se prăbușea, iar armata era dezorganizată.
În acest climat de disperare și resentiment avea să apară un personaj care promitea salvarea prin revoluție.
Béla Kun și Republica Sovietică Ungară
Béla Kun era un jurnalist devenit militant comunist după experiența prizonieratului în Rusia. Capturat de armata țaristă în timpul războiului, intrase în contact cu bolșevicii lui Lenin și devenise un adept fervent al revoluției mondiale.
Întors la Budapesta în noiembrie 1918, Kun a găsit o țară în pragul colapsului. Profitând de nemulțumirea populației și de slăbiciunea guvernului, el a organizat Partidul Comunist Ungar și, în numai câteva luni, a reușit să preia puterea.
La 21 martie 1919, Ungaria devenea Republică Sovietică, al doilea stat comunist din lume după Rusia.
Noul regim a trecut imediat la naționalizarea industriei, confiscarea marilor proprietăți și instaurarea unui sistem represiv inspirat de modelul bolșevic. Au fost create tribunale revoluționare, iar unitățile paramilitare cunoscute drept „Băieții lui Lenin” au declanșat ceea ce istoria avea să numească Teroarea Roșie.
Executarea adversarilor politici, arestările arbitrare și intimidarea populației au devenit practici curente.
Dar Béla Kun urmărea și un obiectiv extern extrem de ambițios.
El refuza să accepte destrămarea Ungariei istorice și considera că revoluția comunistă trebuia să ducă la refacerea frontierelor vechiului regat. În viziunea sa, recucerirea Transilvaniei reprezenta primul pas. Astfel, conflictul cu România devenea inevitabil.
România în fața unei noi amenințări
Pentru România, anul 1919 nu însemna sfârșitul războiului. Deși armata română contribuise decisiv la victoria Antantei în ultimele luni ale conflictului, noul stat trebuia acum să apere prin arme hotărârile adoptate la Alba Iulia.
În Transilvania, administrația românească se instala treptat, însă numeroase unități maghiare refuzau să se retragă. În nord-vest, situația era deosebit de tensionată.
Zona Sătmarului devenise una dintre cele mai sensibile regiuni ale noului stat român.
Orașul Satu Mare, aflat vreme de secole în componența Regatului Ungariei, trăia o perioadă de profundă incertitudine. Administrația maghiară încerca să-și păstreze autoritatea, în timp ce Consiliile Naționale Române militau pentru integrarea regiunii în România.
În sate, populația românească privea cu speranță spre noul stat, însă în mediul urban raporturile dintre comunități erau complicate. Tensiunile etnice și politice se suprapuneau peste dificultățile economice generate de război.
În primăvara anului 1919, Satu Mare devenise un important punct logistic pentru armata română. Căile ferate, depozitele și infrastructura militară din zonă urmau să joace un rol esențial în campania care avea să înceapă.
Puțini locuitori ai orașului bănuiau atunci că, peste numai câteva luni, armata aflată în trecere prin Sătmar avea să intre victorioasă în Budapesta.
Ultimatumul și drumul spre război
În martie și aprilie 1919, tensiunea dintre România și Ungaria atinsese cote maxime. Aliații stabiliseră o linie de demarcație provizorie, însă guvernul lui Béla Kun a refuzat să o respecte. Mai mult, conducerea comunistă de la Budapesta a început reorganizarea armatei, recrutând zeci de mii de voluntari și foști ofițeri ai armatei austro-ungare.
Propaganda oficială vorbea despre o ofensivă menită să elibereze Transilvania de „ocupația românească”.
La București, Consiliul de Miniștri și Marele Cartier General urmăreau cu îngrijorare evoluția situației. Generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor române din Transilvania, avertiza că regimul lui Béla Kun pregătește un atac de amploare.
În zorii zilei de 20 iulie 1919, armata ungară a lansat ofensiva peste Tisa, încercând să spargă dispozitivul românesc.
A fost începutul unei campanii care, în numai două săptămâni, avea să ducă soldații români până în inima Budapestei și să schimbe definitiv echilibrul politic al Europei Centrale.
Drumul spre Budapesta – ofensiva care a schimbat istoria Europei Centrale
În vara anului 1919, pe câmpiile dintre Crișuri și Tisa nu se mai ducea doar o luptă pentru delimitarea unor frontiere. Se confruntau două proiecte politice radical diferite. Pe de o parte se afla România Mare, stat recunoscut de Aliați și hotărât să apere actul Unirii de la 1 Decembrie 1918. Pe de altă parte era Republica Sovietică Ungară a lui Béla Kun, primul regim comunist instalat în Europa după Rusia bolșevică, care își propunea atât recuperarea fostelor teritorii ale Coroanei Sfântului Ștefan, cât și exportul revoluției în întreaga regiune.
La 20 iulie 1919, la primele ore ale dimineții, armata ungară a trecut la atac pe un front larg de-a lungul Tisei. În spatele ofensivei se aflau aproximativ 50.000 de soldați, reorganizați în ultimele luni cu ajutorul foștilor ofițeri ai armatei austro-ungare. Deși Republica Sovietică proclama idealurile comuniste, conducerea militară era formată în mare parte din profesioniști ai vechiului regim imperial.
Atacul a surprins unele unități românești, iar în primele două zile trupele ungare au reușit să obțină câteva succese locale. Au fost ocupate capete de pod și au existat sectoare în care dispozitivul românesc s-a retras organizat pentru a evita încercuirea.
Generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul Grupului de Armate din Transilvania, nu a ordonat însă o contraofensivă pripită. El a preferat să stabilizeze frontul, să identifice direcția principală de atac a adversarului și să concentreze rezervele acolo unde era necesar. Era o decizie care avea să se dovedească decisivă.
În zilele de 22 și 23 iulie, ofensiva maghiară și-a pierdut elanul. Unitățile române au rezistat pe principalele direcții de înaintare, iar artileria a început să lovească sistematic pozițiile inamice. Superioritatea logistică și experiența dobândită de armata română în campaniile din 1916–1918 au început să își spună cuvântul.
La Marele Cartier General de la București, generalul Constantin Prezan și colonelul Ion Antonescu, șeful Biroului Operații, au aprobat planul lui Mărdărescu: ofensiva ungară urma să fie respinsă, iar apoi trupele române aveau să treacă Tisa și să urmărească inamicul până la distrugerea completă a capacității sale militare.
Contraofensiva românească
În noaptea de 29 spre 30 iulie 1919, armata română a trecut la atac. Inginerii militari au construit într-un timp record poduri de pontoane peste Tisa, sub focul artileriei adverse. Infanteria a traversat fluviul în bărci și pe podurile improvizate, urmată de cavalerie și de bateriile de artilerie.
Operațiunea a fost executată cu o precizie remarcabilă. În mai multe puncte, trupele române au reușit să stabilească capete de pod înainte ca ungurii să organizeze o apărare coerentă. Diviziile române au avansat rapid, obligând armata lui Béla Kun să se retragă în grabă.
Generalul Mărdărescu avea să noteze ulterior că rezistența ungară s-a prăbușit mult mai repede decât anticipaseră chiar și comandanții români. Moralul trupelor maghiare era scăzut, iar lipsa rezervelor făcea imposibilă organizarea unei noi linii defensive.
În numai câteva zile, frontul Republicii Sovietice Ungare s-a destrămat.
Marșul spre capitala Ungariei
După spargerea frontului, ofensiva românească s-a transformat într-o urmărire continuă.
Diviziile înaintau uneori peste 30 de kilometri pe zi. Căile ferate capturate erau repuse imediat în funcțiune de unitățile de geniu, iar aprovizionarea se desfășura cu o eficiență remarcabilă.
În urma trupelor combatante veneau administrația militară, serviciile sanitare și unitățile de comunicații, semn că Marele Cartier General nu urmărea doar o victorie tactică, ci stabilizarea întregii regiuni.
În acest timp, la Budapesta se instala panica. Guvernul lui Béla Kun încerca să mobilizeze populația, însă apelurile la rezistență aveau un ecou tot mai slab. Zvonurile despre înaintarea rapidă a românilor circulau în întreaga capitală. Magazinele se goleau, băncile își suspendau activitatea, iar numeroși funcționari încercau să părăsească orașul.
La 1 august 1919, Béla Kun a înțeles că situația devenise fără ieșire. Și-a prezentat demisia și a fugit în Austria, de unde avea să ajungă ulterior în Rusia Sovietică. Regimul comunist pe care îl instaurase cu doar 133 de zile înainte se prăbușea spectaculos iar armata română continua să înainteze.
Cine a intrat primul în Budapesta?
Unul dintre cele mai discutate episoade ale campaniei îl reprezintă momentul intrării trupelor române în capitala Ungariei.
În memoria colectivă s-a impus data de 4 august 1919, însă documentele arată că primele patrule române au ajuns la periferia Budapestei încă din după-amiaza zilei de 3 august.
Generalul Gheorghe Rusescu, comandantul Brigăzii 6 Cavalerie, a acționat cu inițiativă. Profitând de retragerea dezordonată a trupelor ungare, el a înaintat rapid și a pătruns în oraș înaintea grosului armatei.
Rusescu a fost întâmpinat de o delegație a autorităților locale, care a încercat să negocieze condițiile capitulării. Generalul român a răspuns scurt și ferm: armata română nu negociază după o victorie militară completă. Budapesta urma să fie ocupată.
În dimineața zilei de 4 august, principalele divizii române au intrat oficial în capitală. Acesta este momentul consemnat în documentele militare și în ordinele de zi ale Marelui Cartier General, motiv pentru care data de 4 august a rămas în istorie drept ziua ocupării Budapestei.
Ziua de 4 august 1919
În dimineața acelei zile, Budapesta oferea o imagine neobișnuită. Orașul era aproape tăcut. Circulația era redusă, iar pe principalele bulevarde locuitorii priveau cu prudență desfășurarea evenimentelor. După luni de revoluție, teroare și lipsuri, populația era mai degrabă preocupată de revenirea ordinii decât de continuarea luptei.
Primele coloane române au intrat disciplinat în capitală. Nu au existat parade triumfaliste și nici acte de răzbunare. Prioritatea comandanților români era ocuparea instituțiilor strategice: Ministerul de Război, gările, centralele telefonice, podurile peste Dunăre și principalele depozite militare. La scurt timp, drapelul românesc a fost arborat pe mai multe clădiri oficiale.
Generalul Gheorghe Mărdărescu și-a instalat cartierul general în Budapesta și a emis primele ordine privind menținerea ordinii publice. Populația civilă era avertizată că orice act de violență sau sabotaj va fi pedepsit, dar în același timp era asigurată că proprietatea privată și viața cetățenilor vor fi protejate.
Disciplina armatei române a fost remarcată chiar și de observatorii străini aflați în capitala Ungariei.
Legenda opincii
Niciun episod al campaniei din 1919 nu a cunoscut o răspândire mai mare decât povestea opincii românești ridicate pe clădirea Parlamentului din Budapesta.
Imaginea a devenit, în timp, unul dintre simbolurile victoriei românești. În numeroase publicații și manuale s-a afirmat că un soldat român ar fi înlocuit drapelul ungar cu o opincă, gest interpretat drept expresia supremă a triumfului.
Documentele contemporane nu consemnează un ordin oficial și nici nu indică identitatea certă a militarului care ar fi făcut gestul. Există mărturii potrivit cărora opinca ar fi fost ridicată de un soldat din trupele de vânători sau de un militar dintr-o unitate de infanterie, ca gest spontan.
Fotografiile păstrate arată că episodul a existat, însă amploarea sa simbolică a fost amplificată ulterior de propaganda interbelică și de memoria colectivă.
Istoricii sunt astăzi de acord că imaginea opincii spune mai mult despre percepția victoriei decât despre desfășurarea propriu-zisă a operațiunilor militare.
Victoria care a surprins Europa
Intrarea Armatei Române în Budapesta a produs un ecou puternic în întreaga Europă. Pentru prima dată după Revoluția Rusă, un regim comunist era înlăturat prin intervenție militară externă. Diplomații occidentali urmăreau cu atenție evoluția situației, conștienți că prăbușirea Republicii Sovietice Ungare putea influența întregul echilibru politic al continentului.
În România, vestea a fost primită cu entuziasm. Clopotele bisericilor au fost trase în multe orașe, iar ziarele au publicat ediții speciale. În Transilvania și în județele de graniță, inclusiv la Satu Mare, victoria avea o semnificație aparte: amenințarea unei noi ofensive maghiare dispăruse, iar locuitorii puteau privi cu mai multă încredere spre viitorul României Mari.
În același timp însă, la Paris și Londra începeau să apară întrebări incomode: cât timp aveau să rămână românii la Budapesta și care erau limitele mandatului lor militar?
Aceste dezbateri, precum și felul în care presa românească, maghiară și occidentală a relatat unul dintre cele mai spectaculoase episoade militare ale secolului al XX-lea, vor face obiectul părții următoare a acestui studiu.
Nicolae Ghișan
