More


    “Vorba dulce, mult aduce…”

    - Advertisement -

    Armonia convieţuirii paşnice există în fiecare dintre noi. Nu trebuie decât să întindem mâna nevăzută a Bunătăţii pentru a lăsa Lumina să pătrundă în sufletele noastre, întunecate parţial sau în întregime, pentru ca faptele bune să încolţească în pământul fertil al Omeniei. Omul, prin învăţăturile sale înțelepte îndreptate împotriva Răului, trebuie să-şi construiască şi să menţină în jurul lui o cetate a valorilor morale. În acest fel îşi va putea apăra bunătatea împotriva provocărilor iscate de Răul, care ne dă târcoale în fiecare clipă a existenţei noastre. Răul ne incită mereu sub diferite forme: pentru a ne ispiti; pentru a ne implica în lupte sterile împotriva celor pe care ar trebui să-i iubim creştineşte, necondiţionat, şi pentru a ne scoate din sfera Luminii.

    Câteodată suntem tranşanţi, exclusivişti cu oamenii de lângă noi şi nu încercăm să le descoperim, dincolo de cuvinte, frumuseţile interioare ale personalităţii sau durerile lor. Cuvintele urâte, „aruncate ca din praştie”, nu mai pot fi retractate! Cuvintele pot să provoace răni adânci în sufletul celor cărora ar trebui să le dăruim un dram de iubire, iar iertarea se lasă aşteptată. Semeni de-ai noştri spun adeseori celor care le-au greşit: „Te iert, dar nu te uit! Sufletul meu este asemenea unei scânduri, din care ai scos cuiele, dar au rămas găurile.”

    Ce ne mai rămâne de făcut? Ambiţia de a merge mai departe, dar cât de greu e să mergi mai departe cu ceea ce se ascunde în spatele cuvintelor moarte. Vai cât de greu este să rostim cuvintele: „Te rog să mă ierţi!” sau „Te iert. Te-am înţeles. Ştiu că nu ai vrut intenţionat să-mi răneşti sufletul!”. Nu, nu e loc de nicio decizie radicală în asemenea situaţii delicate. E nevoie de timp. Rănile din suflet se cicatrizează greu. Imaginile de altădată şi cuvintele războinice ne urmăresc vreme îndelungată. Cu toate acestea, trebuie să ne ridicăm din mocirla durerii provocată uneori de resemnare şi să mergem prevăzători prin hăţişurile vieţii cotidiene. Rănile se vor cicatriza, calusuri le vor cuprinde… şi, într-o bună zi, copacii sufletului vor înflori din nou, iar viaţa se va transforma într-o nouă primăvară.

    Pacea se va aşterne peste „cuvintele moarte”, răutăcioase, pline de năduful temporar al răbufnirilor monstruoase, pe care le-am „aruncat” asupra celor care ne privesc cu ochii miraţi şi limpezi. În clipele de meditaţie ne refugiem în prima iubire, în prima dragoste nevinovată, pe care le-am distrus cu un cuvânt sau două, care n-au fost potrivite cu starea sufletească reală. Degeaba în sufletul nostru există măreţia iubirii, dacă noi o terfelim pe cea de lângă noi cu o ploaie de cuvinte jignitoare, lipsite de consistenţa respectului. Sistemul de valori morale n-a putut şi nu va putea fi dărâmat de niciun ,,sistem social dictatorial”. Virtuţile vor rămâne întotdeauna sistemul de referinţă la care se va raporta omul, când va judeca informaţiile sau stările conflictuale create de indivizi debusolaţi sau ahtiaţi după putere. În relaţiile interumane ar trebui să se ţină seama în primul rând de capacitatea de a anticipa consecinţele unui comportament vulgar. Sădirea unor seminţe ale răului în sufletul celui căruia îi lezezi demnitatea, onoarea, familia sau neamul, e ca şi cum ai amorsa o bombă cu efect întârziat. Mai devreme sau mai târziu, Răul pe care l-ai provocat, în diferite ipostaze, se va întoarce sub o altă formă asupra ta şi a familiei tale. În urma răzbunării cad suflete nevinovate şi nu neapărat asupra celor care au declanşat un conflict.

    În unele cazuri „dăm drumul la gură”, vorbim de vorbit, dar nu folosim gândirea logică pe care ne-a dăruit-o bunul Dumnezeu. Nu procesăm informaţiile, nu le selectăm înainte de a le transforma în cuvinte. Acestea ne ies din gură ca o furtună de vară cu tunete şi fulgere. „Vorbim ca să ne aflăm şi noi în treabă!”. Rostim cuvinte răutăcioase, de parcă ne-am juca „de-a baba oarba” cu mintea aproapelui nostru. Ne jucăm cu mintea, cu răbdarea şi inteligenţa celor cărora ne adresăm în mod vulgar. Îi inducem în eroare, îi păcălim, îi facem să sufere prin apelativele ironice pe care le rostim în mod intenţionat pentru a-i răni, pentru a le crea disconfortul sufletesc. Avem calitatea meschină de invadatori nemiloşi. Sensibilitatea interioară a omului plânge neputincioasă, ca un copil abandonat la marginea lumii. Cuvintele pot deveni: „arme” ucigătoare, schingiuitoare, mincinoase, ruşinoase şi tranşante ca o ghilotină. Cuvintele pot deveni: renaştere, înviere, bunătate, „flori de nu mă uita”, prosperitate, pace, armonie… pentru că: „ Vorba dulce, mult aduce…”.

    Dumitru Țimerman



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img