More


    Cum guvernează Dumnezeu lumea? Ce este providenţa?

    - Advertisement -

    Voi încerca să răspund la cele două întrebări din titlu ancorându-mă în teologia Sfântului Grigorie Teologul (de Nazianz). Autorul lumii este Dumnezeu, nu întâmplarea. Este absurd să se susțină că întreaga creație ar fi opera unei întâmplări, deoarece întâmplarea nu poate garanta aducerea din neexistență la existență, sau din neființă la ființă, a unei lumi atât de complexe. Ordinea în care au apărut și își continuă existența toate creaturile postulează realitatea existenței unei Minți supreme, Care a existat înainte de toate, înainte de timp și Care a rânduit ca toate să se petreacă după un anumit plan, într-o ordine progresivă, de la cele inferioare la cele superioare.

    După ce Dumnezeu creează lumea nevăzută și lumea văzută, cu toate particularitățile lor, intervine necesitatea conservării și guvernării acestora. Dumnezeu, după ce constată că totul este gata și că totul este în conformitate cu planul Său veșnic, nu Se retrage undeva, deoparte, deși fiecare parte a creației își primește propriile legi după care să se ghideze în timp. În virtutea iubirii, a bunătății, a omniprezenței Sale, Dumnezeu Își începe activitatea de proniator, pentru “guvernarea şi conservarea celor create”. Dacă este dificil de explicat modul în care Dumnezeu creează totul, cu atât mai greu este de înțeles felul în care El poartă de grijă tuturor. Mintea omenească înțelege cu anevoie “pronia lui Dumnezeu, care uneşte şi cârmuieşte totul”. Omul a fost mereu tentat să creadă că Dumnezeu nu mai participă activ în viața creaturilor Sale, mulțumindu-Se cu un rol de spectator, exacerbându-se rolul libertății. Orice imixtiune a lui Dumnezeu putea fi interpretată ca o siluire a libertății umane, astfel că umanitatea a început să vorbească despre o absenţă a lui Dumnezeu din viaţa ei.

    Această absență a lui Dumnezeu este generată de preferința pe care omul o manifestă față de păcat, în detrimentul virtuții. Este firesc că Dumnezeu nu locuieşte într-o ființă care este îmbibată în păcat. Problema e că omul nu conștientizează această stare tristă de lucruri și intră într-un teritoriu al absurdului, al indiferenței, considerând că așa este normal să trăiască. Transformă anormalul în normal, făurindu-și reguli proprii după care să se conducă, întrucât, în viziunea lui anormală, Dumnezeu a intrat în repaus, nemainteresându-L deloc soarta creaturilor Sale. Or, această părere contrazice total iubirea lui Dumnezeu față de om. Dumnezeu “nu este nici în şedere şi nici lipsit de desăvârşire”. Dacă Dumnezeu nu ar fi interesat de om, atunci de ce l-a creat? De ce L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru a-l mântui pe om? De ce i-a promis fercirea veșnică în cazul în care Îi împlinește voia, concretizată în porunci și sfaturi? Nici căderea în păcat, deși reprezenta o revoltă din partea omului, nu a anulat iubirea lui Dumnezeu față de creatura Sa iubită. Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu nu are la bază alt principiu decât iubirea divină față de om. Întruparea, consider eu, este cel mai important semn că lui Dumnezeu Îi pasă de om, că i-a purtat și îi poartă de grijă. Dacă Aristotel era de părere că Dumnezeu Îşi îndreaptă purtarea de grijă numai asupra celor din cer, neglijându-l pe om, întrucât cele existente pe pământ prezintă o importanţă prea mică, comparativ cu acelea, şi, ca atare, sunt nedemne de providenţa Sa, Sfântul Grigorie exclamă: “aruncă providenţa meschină şi meşteşugită a lui Aristotel”.

    Omul este, am putea spune, cel mai vrednic de a beneficia de purtarea de grijă a Părintelui ceresc. Și lumea îngerească se găsește sub incidența providenței divine, dar acolo lucrurile stau altfel, deoarece posibilitatea unei revolte este exclusă, după căderea cetei îngerilor răzvrătiți. Fiecare ceată îngerească are un rol bine stabilit, rol care implică ascultarea necondiționată de Dumnezeu și punerea în serviciul omului, spre mântuirea acestuia. În schimb, omul are o fire ușor oscilantă între bine și rău, motiv pentru care Dumnezeu trebuie să-l supravegheze neîncetat, nu pentru a-l opri brusc de a-și manifesta libertatea, ci pentru a-l ajuta să înțeleagă ceea ce este benefic pentru el, mai ales că viața sa este presărată cu multe curse, cu o multitudine de obstacole, cărora, singur, cu greu le-ar putea față, dacă n-ar exista o forță superioară care să îi vină în ajutor în clipa în care el o solicită prin rugăciune.

    Sub raport moral, afirmă Ioan Goron, credința în providența divină e de o importanță covârșitoare. Ea trebuie apărată împotriva unor concepții eretice, care declară lumea rea, trebuie apărată împotriva materialismului, dar mai ales împotriva deismului, care o neagă, afirmând că lumea nu are nevoie de niciun ajutor din afară, deoarece Dumnezeu a înzestrat-o cu toate forțele necesare dăinuirii ei și îndreptării spre scopul ce i-a fost dat. Fără credința în providență nu este posibilă viața religioasă. Fără providența divină rugăciunea nu are rost, răscumpărarea nu e posibilă, actul mântuirii prin Hristos e negat, iar omul e frustrat de siguranța ocrotirii divine.

    Vorbind despre providență, Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul) ne oferă un material încărcat de semnificații, care face lumină în înțelegerea modului în care Dumnezeu ne poartă de grijă și ne conduce spre desăvârșire fără a ne obliga să alegem un lucru sau altul. Ca atare, lumea este creată numai de Dumnezeu şi condusă de El singur (în Treime, bineînțeles). De pretutindeni se simte nevoia existenţei unui creator şi conducător al lumii şi Acesta nu poate fi altul decât Ziditorul ei: “…nici nu e lucru firesc ca să conducă lumea un altul în afară de Cel Care-a zidit-o”. Sfântul Grigorie Teologul combate astrologia, necesitatea și fatalitatea, insistând asupra faptului că “mitul astrologic” a fost dărâmat de însăşi realitatea evenimentelor. Omul nu poate fi constrâns de vreo necesitate din afară sau de vreo fatalitate, el mişcându-se după voia sa liberă, în deplină colaborare cu harul divin. Urmează, ceea ce eu numesc, esența învățăturii despre providență în teologia Sfântului Grigorie Teologul: tăgăduirea providenței echivalează cu tăgăduirea lui Dumnezeu. “Dar, fie că pun universul pe seama-ntâmplării incerte, fie că îl dau şi pe seama mişcărilor stelelor, cum şi de unde şi de cine-s mişcate? Şi dacă de Dumnezeu sunt mişcate, atunci cum este prima verigă pusă-n mişcare? De Dumnezeu? Căci este-n puterea celui ce ţese şi ţesătura să îşi destrame, iar dacă nu sunt mişcate de Dumnezeu, cum au să dureze în anarhie, sau din pricina luptei celui mai tare? Şi cum n-ar fi luptă? Căci înlăturarea providenţei este însăşi a lui Dumnezeu înlăturare, de nu cumva faci ţinut de destin până şi pe Dumnezeu, răbdând şi El, fără a Lui voie, tirania ţeserii Lui cu alţii împreună. Căci aşa-s prinşii aceia de propriile lor socotinţe”.

    Una dintre obiecțiile care s-au ridicat la adresa providenţei dumnezeiești constă în faptul că în viaţa pământească se observă uneori o oarecare incorectitudine, conform căreia binele este pedepsit, iar răul răsplătit. De aici întrebarea: există o putere proniatoare? Cum se poate spune că Dumnezeu conduce lumea cu iubire și dreptate, când cei buni, încărcați de virtuți, suferă, iar cei răi, care trăiesc în plăceri, exploatându-și semenii, trăiesc în bogăție, nefiind atinși de niciun necaz. Obiecția o formulau cei din afara creştinismului, care nu puteau accepta realitatea prin credinţă. Un creștin autentic era şi este convins că Dumnezeu îngăduie ca și cei drepți să sufere pentru a li se pune în valoare credința și nădejdea, pentru a li se verifica dragostea, devotamentul și atașamentul față de El. Încercarea este o dovadă că Dumnezeu îl vrea pe om lângă Sine. Mai bine e ca omul să sufere pe pământ o durere vremelnică, decât să sufere veșnic în iad. Însă, numai un creștin credincios poate înțelege pedagogia lui Dumnezeu și aceasta pentru că are vie în conștiință existența vieții de după moarte. Numai prin prisma acestei credințe în viața viitoare, omul poate pricepe modul în care Dumnezeu guvernează lumea.

    Dumnezeu îl conduce pe om, sau mai bine spus, îl coordonează spre scopul său ultim, dar nu ca pe o marionetă aflată pe o scenă imensă. Dumnezeu îl conduce pe om în ideea unei colaborări cu el, îi poartă de grijă, dar numai în măsura în care și omul însuși înțelege că trebuie să-și poarte de grijă, luptând asiduu pentru a înainta pe calea virtuții, spre desăvârșire. În cadrul providenței, Dumnezeu conlucrează într-un mod deosebit cu fiecare om; unii au nevoie de un imbold, alții au nevoie de un frâu, alții sunt readuși pe calea credinței printr-o încercare îngăduită de Dumnezeu, ca urmare a păcatelor săvârșite. Fiecare om beneficiază de un tratament special din partea Creatorului, dar această terapie nu urmărește altceva decât fericirea veșnică a persoanei umane. Nu există viață veșnică în afara lui Dumnezeu. De multe ori, prin diferite concursuri de împrejurări, Dumnezeu îl lasă pe om să înțeleagă care vor fi consecințele faptelor sale, îndeosebi a păcatelor. El procedează astfel pentru ca omul, întrezărind care vor fi situațiile neplăcute pe care le-ar putea crea, să se străduiască să smulgă răul din rădăcină, evitând păcatul. Omul trebuie să fie conștient că nu este supus unui destin implacabil, de la care nu se poate abate, dând mereu vina pe destin, pentru orice secvență nefericită pe care o traversează. Nu este secerat “de niciun destin mai mare sau mai mic”, ci este principalul vinovat pentru tot ceea ce i se întâmplă, în virtutea libertății sale.

    Orice taină trebuie acceptată prin credință, evitând prăbuşirea noastră în îndoială și, în final, în deznădejde, moment în care L-am pierdut pe Dumnezeu, negând că El este iubire, bunătate, putere. Dacă dorim să dobândim știința şi adâncurile Duhului, spune Sfântul Grigorie, e de ajuns să le vrem ca să le avem, adică ajunge să-L chemăm pe Dumnezeu, ca El să vină și să Se sălășluiască în adâncul ființei noastre.

    Preot dr. Cristian Boloş



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img