More


    Martiriul familiei Brâncoveanu

    - Advertisement -

    Potrivit Sinaxarului din ziua de 16 august, Constantin Brâncoveanu, binecredinciosul Voievod al Ţării Româneşti, s-a născut în anul 1654. După tată era coborâtor din voievodul Matei Basarab, iar după mamă era nepot al voievodului Şerban Cantacuzino, în timpul căruia, în anul 1688, s-a tipărit pentru prima dată în întregime Sfânta Scriptură în limba română. Rămas orfan de tată, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învăţat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i pună la dispoziţie dascăli înţelepţi spre a primi o educaţie aleasă. Datorită înţelepciunii de care dădea dovadă, Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de preţuire încă din tinereţe. După moartea voievodului Şerban Cantacuzino, în anul 1688, la insistenţele boierilor şi dregătorilor ţării, vrednicul Constantin Brâncoveanu primi scaunul de domn al Ţării Româneşti, fiind uns de către mitropolitul Teodosie.

    Împodobit de către Dumnezeu cu daruri alese, el a condus ţara cu multă pricepere, cu blândeţe şi răbdare. Luându-L în ajutor pe Domnul Iisus Hristos şi avându-i ca pilde pe vrednicii săi înaintaşi, Constantin îşi începu domnia punând temelia celei mai mari mănăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde şi-a pregătit loc de veşnică odihnă. Nenumărate sunt însă bisericile şi mănăstirile ridicate sau înzestrate de evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Ţării Româneşti. Dărnicia şi purtarea de grijă a voievodului Constantin Brâncoveanu nu se vor opri însă la hotarele Ţării Româneşti, ci se vor întinde şi la fraţii români din Moldova şi din Transilvania, fiind vrednice de pomenit şi multele ajutoare trimise dreptcredincioşilor creştini aflaţi în suferinţă pe meleagurile siriene, caucaziene şi arabe, precum şi la toate locurile sfinte ale Răsăritului.

    Pe de altă parte, Constantin Brâncoveanu, prin politica pe care a dus-o, a ajuns să nu fie agreat de către Imperiul Otoman. Sultanul era înştiintat de faptul că domnitorul român acumulase multe bogăţii, că încuraja natalitatea prin diverse privilegii, spre a mări numărul soldaţilor armatei române şi chiar bătuse monede mari de aur, ceea ce reprezenta un act de neatârnare, fapt considerat intolerabil de către Imperiu. În Săptămâna Pătimirilor din anul 1714, sultanul Ahmed al III-lea şi-a trimis ostaşii cu porunca de a-l lua pe Constantin Vodă împreună cu fiii şi ginerii săi şi a-i duce la Înalta Poartă. Aici, creştinul voievod şi fiul său cel mare au fost chinuiţi cumplit timp de patru luni, fiind supuşi la mari suferinţe. După aproape 25 de ani de strălucită domnie i-a fost dat marelui voievod Constantin Brâncoveanu, din iconomia lui Dumnezeu, să-şi încununeze fruntea, el şi cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi sfetnicul său Ianache, cu coroana sfântă a muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care au mărturisit-o şi apărat-o până în faţa călăului păgân. În ziua praznicului “Adormirii Maicii Domnului”, la 15 august, când dreptcredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani, primi sfârşitul mucenicesc prin sabie, împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul Ianache, în cetatea Sfântului Constantin cel Mare, la Constantinopol, în anul 1714. Trupurile martirizate au fost aruncate în mare, de unde au fost culese de creştini, care le-au îngropat în taină şi cu evlavie nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mănăstirii Maicii Domnului.

    În ceea ce priveşte martiriul familiei Brâncoveanu, trebuie menţionate cuvintele de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu adresate fiilor săi: “Şi bunurile şi viaţa ne sunt pierdute. Acum trebuie să ne îngrijim să nu ne pierdem şi sufletele. Fiţi bărbaţi, iubiţii mei, şi să nu vă fie teamă de moarte. Vedeţi ce a suferit Hristos pentru noi şi de ce moarte a murit. Rămâneţi tari în credinţă şi nu vă clătinaţi, nici pentru viaţa voastră, nici pentru lumea toată!” Pe fondul acestor cuvinte duioase, se aude glasul tunător al sultanului: “Brâncovene, leapădă-te de câineasca ta credinţă creştinească şi îmbrăţişează credinţa noastră, împreună cu fiii tăi, ca să trăiţi şi să fiţi liberi!” Însă, domnitorul, asemenea mucenicilor din timpul persecuţiilor primelor veacuri ale creştinismului, a răspuns: “Mai bine să se stingă neamul meu, decât să mă lepăd de sfânta mea credinţă! Atunci pregătiţi-vă de moarte, strigă sultanul încruntându-se”.

    Anton Maria Del Chiaro menţionează scena martiriului familiei Brâncoveanu, spunând că sub prima lovitură de paloş a căzut capul vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului mai mare al lui Brâncoveanu şi cele ale lui Ştefan şi Radu. Când călăul a ridicat paloşul să taie capul copilului Mateiaş, acesta înspăimântat, s-a rugat sultanului să-l ierte, făgăduind că se va face musulman, dar bătrânul tată şi-a încurajat astfel copilul: “Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ”. Copilul, ca renăscut, îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi-i zise călăului: “Vreau să mor creştin: loveşte”, iar acesta îi tăie capul. La capătul acestor imagini cutremurătoare pentru sufletul oricărui tată, capul lui Constantin Brâncoveanu s-a dezlipit de trup la lovirea călăului, şi astfel, cei şase martiri şi-au încredinţat viaţa în mâinile Celui Care fusese mărturisit.

    Soţia marelui domnitor a stat închisă la Constantinopol până în martie 1715, când a fost exilată la Kutai, pe malul estic al Mării Negre, de unde a fost eliberată şi a venit în ţară în anul 1716. Doamna Marica, în anul 1720, a adus în ţară osemintele soţului ei, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, şi le-a îngropat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, între mormântul lui Ion Mavrocordat şi cel al lui Grigorie Brâncoveanu. Nu s-a scris numele voievodului pe lespedea de pe mormânt de teama turcilor, dar pe aceasta se poate distinge, săpată în piatră stema Ţării Româneşti, ca semn că acolo odihneşte domnitorul acesteia. La iniţiativa fostului patriarh Miron Cristea, în anul 1934, cu prilejul praznicului Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, sicriul cu osemintele lui Constantin Brâncoveanu a fost strămutat din biserica Sfântul Gheorghe Nou şi depus în paraclisul patriarhal, pentru a se săvârşi cuvenita slujbă de pomenire. A doua zi a urmat o procesiune, în cadrul căreia sicriul cu cinstitele oseminte a fost purtat, în sunetele clopotelor bisericilor, de-a lungul a mai multor străzi din Bucureşti, şi repus în biserica Sfântul Gheorghe Nou, unde se află şi astăzi. În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a trecut pe cei şase martiri în rândurile Sfinţilor, fixând ca zi de pomenire data de 16 august.

    Martiriul familiei Brâncoveanu reprezintă o pagină stropită cu sânge a istoriei noastre. Este o filă care ne demonstrează faptul că purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de om nu poate fi înţeleasă în profunzime de mintea noastră. Uneori El permite să se întâmple şi unele evenimente care ne întristează, dar toate urmăresc un scop pe care nu-l întrezărim în momentul încercării. Dumnezeu gândeşte pe termen lung, pentru veşnicie şi dacă ne menţinem statornici în credinţă şi în nădejde, El ne va ajuta să depăşim ispita/încercarea/necazul şi să gustăm bucuria şi, în final, fericirea. Bucuria care vine în urma necazului ne ajută să uităm întristările şi eşecurile din trecut.

    Este foarte importantă, deci, încrederea în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. El ne ajută dacă şi noi contribuim cu o voinţă puternică, cu o gândire pozitivă, dacă şi noi credem cu tărie că ceea ce ne dorim se va împlini întocmai la timpul potrivit. Pentru toate există un timp potrivit. A fi tare în credinţă înseamnă a-ţi ancora în totalitate nădejdea în iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu, Care le lucrează pe toate spre binele şi folosul celor care Îl iubesc cu adevărat şi care revarsă această iubire în afară, investind în semeni. Dăruind iubire, vom primi iubire, admiraţie şi respect. Doar iubirea poate deschide poarta iubirii în cel de lângă noi, transformându-ne pe toţi în iubire. Doar dăruind voinţă şi credinţă putem aştepta şi putem primi ajutor şi putere din partea Sfintei Treimi, pentru că Dumezeu-Tatăl le lucrează pe toate în Dumnezeu-Fiul prin Dumnezeu-Duhul Sfânt.

    Viaţa noastră este darul Sfintei Treimi. De aceea, se impune ca prin faptele noastre bune să ne închinăm viaţa Sfintei Treimi. Doar aşa putem fi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, doar aşa putem fi iubiţi de către Dumnezeu şi de către oameni, asemenea familiei Brâncoveanu.

    Preot dr. Cristian Boloş



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img