Mirungerea (ungerea cu Sfântul Mir) este Sfânta Taină prin care credinciosul, de curând botezat, primeşte harul întăririi, sporirii şi creşterii în viaţa duhovnicească, prin ungerea, cruciş, cu Sfântul Mir în părţile mai însemnate ale trupului: frunte, ochi, nas, urechi, gură, piept, spate, mâini şi picioare, rostindu-se de către preot cuvintele (formula): “Pecetea darului Sfântului Duh. Amin”. Ungerea la frunte înseamnă sfinţirea minţii, a gândurilor şi a cugetului; la piept şi pe spate înseamnă sfinţirea inimii sau a dorinţelor; la ochi, nas, urechi şi gură înseamnă sfinţirea simţurilor; la mâini şi la picioare înseamnă sfinţirea faptelor, a lucrărilor, a căilor şi a puterii sufleteşti ale creştinului. Această ungere, săvârşită sub semnul Sfintei Cruci, dă noului botezat darurile necesare pentru a duce o viaţă sfântă şi plăcută lui Dumnezeu. O legitimaţie şi o scrisoare oficială dobândesc valoare în clipa în care li se pune sigiliul. Tot aşa, cel botezat, numai atunci se numără în rândul creştinilor, după ce este pecetluit cu Sfântul Mir.
Sfânta Taină a Mirungerii, adeverită prin pogorârea Duhului Sfânt, în chip de porumbel, în chip văzut, la Botezul Domnului (Matei III; 16), a fost întemeiată, într-un mod “învăluit”, de Mântuitorul Iisus Hristos în momentul în care a făgăduit Sfinţilor Apostoli că le va trimite pe Duhul Sfânt: “Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca XXIV; 49). Însă, în chip mai lămurit şi mai strălucit avea să se arate “aşezarea” acestei Sfinte Taine în ziua Cincizecimii, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, cu toate darurile Sale (Faptele Apostolilor, cap. II).
Sfânta Scriptură ne vorbeşte clar despre această Taină: “Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate… Cât despre voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva, ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi adevărat este şi nu este minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat” (I Ioan II; 20, 27); “Întru Care şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând în El, aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei” (Efeseni I; 13); “Iar Cel Ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (I Corinteni I; 21-22). De altfel, de aici au fost preluate cuvintele care se rostesc la ungerea cu Sfântul Mir: “Pecetea darului/harului Sfântului Duh”.
Sfinţii Apostoli au săvârşit Sfânta Taină a Mirungerii prin punerea mâinilor pe capul celor de curând botezaţi şi prin ungerea cu Sfântul Mir. Ca atare, cei dintâi care au împărtăşit această Taină au fost Sfinţii Apostoli după pogorârea Duhului Sfânt, la Rusalii: “… erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus. Atunci îşi puneau mâinile peste ei şi luau Duhul Sfânt” (Faptele Apostolilor VIII; 17); “Şi auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus. Şi punându-şi Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi şi prooroceau” (Faptele Apostolilor XIX; 5-6). Referitor la acest lucru, Sfântul Ciprian scrie: “Aceasta se face şi acum la noi, anume ca aceia care sunt botezaţi în Biserică să fie înfătişaţi căpeteniilor Bisericii şi, prin rugăciunea şi punerea mâinilor noastre, să primească Duhul Sfânt şi, prin semnul Domnului, să primească desăvârşirea”. Dacă la început, precum am văzut, Taina Mirungerii se săvârşea prin punerea mâinilor şi prin ungere, ulterior a rămas numai ungerea, pentru a nu se confunda cu Taina Hirotoniei, săvârşită de Apostoli şi de urmaşii lor, episcopii: “Vouă, după ce aţi ieşit din cristelniţa sfintei ape, vi s-a dat ungerea, preînchipuirea Aceluia cu Care a fost uns Hristos; iar Acesta este Sfântul Duh”, spune Sfântul Chiril al Ierusalimului. Sfinţii Apostoli au înlocuit punerea mâinilor prin ungere o dată cu răspândirea creştinismului, care nu mai permitea Apostolilor să fie prezenţi peste tot. Aşa că, această Sfântă Taină a început să fie săvârşită prin ungere cu Sfântul Mir de către fiecare preot, după cum, în Vechiul Testament, preoţii şi profeţii, ungând cu untdelemn, invocau binecuvântarea dumnezeiască.
Taina Mirungerii nu se repetă, fiind nedespărţită de Taina Botezului, administrându-se îndată celui nou botezat, primitorul trebuind să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi în cazul Botezului. Sfânta Taină a Ungerii cu Sfântul şi Marele Mir trebuie săvârşită îndată după Botez, deoarece o dată cu naşterea duhovnicească, sufletul are nevoie de harul creşterii şi întăririi duhovniceşti, în viaţa creştină, după cum şi trupul, de la naştere, are nevoie de hrană şi de alte lucruri în vederea creşterii şi a întăririi/înzdrăvenirii trupeşti. De aceea, Sfinţii Apostoli săvârşeau această Taină îndată după Botez, tot astfel săvârşind-o Biserica noastră întotdeauna, până în prezent.
Sfântul Mir, care se întrebuinţează la Sfânta Taină a Mirungerii, se prepară din untdelemn, vin şi 35/38 de diferite aromate, sfinţindu-se de către membrii Sfântului Sinod (episcopi), în frunte cu Patriarhul (întâistătătorul) Bisericii o dată pe an, în Joia Mare, după Sfânta Liturghie, această acţiune reprezentând o prerogativă a unei Biserici Autocefale. După sfinţire, Sfântul Mir se dă, prin episcopul fiecărei eparhii, preoţilor pentru administrarea Tainei Mirungerii. Sfântul şi Marele Mir este folosit de către episcop la sfinţirea bisericilor şi a antimiselor (Antimisul – “antimension” – gr. “în loc de masă” – este o năframă/o bucată de material pătrată, de in sau de mătase, având întipărită pe ea icoana punerii în mormânt a Domnului. El este sfinţit de episcopul locului cu Sfântul şi Marele Mir şi are în cusătura sa părticele de sfinte moaşte, deoarece în primele veacuri creştine bisericile se ridicau pe mormintele martirilor; este aşezat întotdeauna pe Sfânta Masă din Sfântul Altar. În colţuri sunt pictaţi cei patru evanghelişti. Antimisul prezintă o importanţă deosebită, deoarece pe el se face sfinţirea Darurilor şi fără el nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie. Se pare că antimisele au apărut în perioada persecuţiilor, când păgânii eretici prădau frecvent bisericile creştinilor. Ca să ferească Sfintele Daruri de pângărire, în locurile expuse duşmanilor, preoţii întrebuinţau pentru oficializarea Sfintei Liturghii, în loc de Sfânta Masă, o bucată de pânză sfinţită cu care, în caz de pericol, puteau acoperi uşor Sfintele şi fugi din biserică. După Sfântul Isidor Pelusiotul, antimisul reprezintă giulgiul cu care a fost învelit trupul Mântuitorului în mormânt. Pe marginile lui se află scris troparul punerii în mormânt: “Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfășurându-L și cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus”. Toate antimisele cuprind numele parohiei, hramurile bisericilor cărora sunt destinate şi semnătura episcopului locului. Ele se schimbă de fiecare dată când se instalează un nou episcop. Antimisul are, în acelaşi timp, un rol practic şi o profundă semnificaţie teologică. Rolul practic constă în aceea că pe antimisul desfăcut vor fi aşezate Sfântul Potir şi Sfântul Disc, iar eventualele părticele din Sfintele Daruri care vor cădea pe el vor putea fi adunate, evitându-se profanarea. Semnificaţia teologică a antimisului vine din legătura lui cu episcopul locului, a cărui semnătură o poartă întotdeauna, fiind delegaţia liturgică şi jurisdicţională a episcopului pentru preot, dar şi simbolul unităţii liturgice şi sacramentale dintre parohii, sub autoritatea aceluiaşi ierarh).
În concluzie, omul este “miruit” o dată în viaţă şi anume, îndată după Botez, în cadrul Tainei Mirungerii. În rest, creştinul este “uns” cu untdelemn sfinţit la Taina Maslului, la ieşirea din biserică, la praznice şi sărbători, sau cu ocazia altor evenimente. Chiar dacă Sfântul şi Marele Mir se şterge după administrarea Tainei, totuşi el rămâne imprimat ca o “pecete” asupra noului creştin, dându-i puterea de a creşte şi de a se dezvolta armonios, sufleteşte şi trupeşte, în noua viaţă începută prin Botez.
