Pe vremea când era mare director de gazetă, oficial, apoi din umbră şi penumbră, Castorică avea un obicei interesant, uneori de-a dreptul agasant. Imediat ce se urca în maşina redacţiei, căci Loganul senatorial nu se ridica la nivelul pretenţiilor sale din punct de vedere al imaginii, eroul nostru întorcea parasolarul ca în oglindă să-şi admire chipul. Apoi, cu un gest îndelung studiat, îşi mângâia îndelung sprâncenele, admirându-şi probabil şi genele. De asemenea, cu acelaşi gest îndelung studiat îşi potrivea bretonul, ca să fie mai fercheş Castorul. Gesturile sale au născut mari semne de întrebare. Foştilor săi colaboratori le venea să izbucnească în râs când vedeau ce gesturi efeminate are marele ales. Se stăpâneau totuşi cu greu, căci un simplu zâmbet surprins în oglindă de Castor ar fi fost pur şi simplu ucigător. Astfel că toată lumea cât mai înfundat râdea când îi surprindea cochetăria. Abia mai târziu au găsit explicaţia gestului efeminat, de tot mai multă lume observat. Acum pot să râdă în gura mare de a Castorului îndemânare în autoaranjare la oglinda oglinjoară care-l făcea cel mai frumos demnitar din ţară. Sau cel puţin aşa îşi imagina Castorică, în timp ce prin judeţ se plimba cu maşina altora. Suntem curioşi cum rezistă mai nou mica oglinjoară din maşina senatorială. În mod sigur că s-a crăpat de la mutra de Castor ratat.
